Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ispita devenită sfinţenie

Ispita devenită sfinţenie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Sever Negrescu - 12 Feb, 2010

Sfântul preacuvios părinte Martinian, prăznuit în fiecare an la 13 februarie, a fost un om asemenea nouă tuturor, celor de ieri, de azi sau de mâine. A fost tânăr, a fost bărbat în toată puterea cuvântului, a fost bătrân, a fost, mai tot timpul, aşa cum este fiecare dintre noi, ispitit.

Ceea ce l-a deosebit de noi oamenii de ieri, de azi şi de mâine a fost hotărârea lui în faţa ispitei.

Proloagele (pe care eu le consider acele fapte care au luat-o înaintea cuvintelor, devenind semne de sfinţenie) ne redau trei trepte ale salvării de ispită. Prima treaptă este cea în care sfântul este salvat de comunitate. La optsprezece ani, Martinian s-a retras într-o peşteră dintr-un munte de lângă Cezareea Palestinei. Douăzeci şi cinci de ani a trăit aici, o viaţă plină de înfrânare, de rugăciune, mulţi oameni din cetate urcând aproape zilnic, la o anumită oră, spre a se folosi de cuvintele, rugăciunile şi sfaturile lui. Trecuse şi ziua în care, fără să afle, împlinise patruzeci şi doi de ani. Seara, se lăsase o ploaie mare şi rece. S-au auzit bătăi în uşa de la chilia sfântului. A deschis, era o femeie tânără, frumoasă, neruşinată, plină de viclenie diavolească, plângând să nu fie lăsată afară. Sfântul s-a înduplecat! O chema Zoe.

Odată intrată în chilia lui Martinian, femeia a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toţi că viaţa lui nu este vrednică de laudă, deoarece acolo unde nu este foc, nu arde fânul. Cuviosul, ascultând-o, se învoia, puţin câte puţin în inima sa, stând aproape să cadă. În acele clipe, mai multe voci s-au auzit în apropierea chiliei. Erau credincioşii care se întorseseră din drum, spre a cere încă o dată binecuvântarea cuviosului şi lămuriri asupra cuvântului evanghelic pe care li-l spusese la despărţire despre duhul care este osârduitor şi despre trupul care este neputincios (Mc. 14, 38).

A doua treaptă este cea în care sfântul fuge de comunitate. Înţelegând că lupta cu ispitele cere să fugi din faţa lor, cuviosul s-a ascuns pe o insulă pustie. Zece ani a trăit acolo până când, într-o dimineaţă, a trebuit să plece. O corabie se spărsese de o stâncă, înecându-se cu toţi, în afara unei fete care se agăţase de o scândură. O chema Rotina. Sfântul i-a lăsat fetei hrana şi adăpostul său, apoi, zicându-şi: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita!“, s-a aruncat în mare, înotând până la ţărm.

A treia treaptă a salvării de ispită este cea în care sfântul intră în Biserică. Ultima rămăşiţă a vieţii, Martinian şi-a petrecut-o pribegind din loc în loc până când, într-o zi, intrând în Biserica cea Mare din Atena, s-a întins la pământ, dându-şi sufletul de mucenic al vieţii curate în Braţele lui Dumnezeu. Cele două femei, ispititoare odi-nioară, Zoe şi Rotina, îşi vor desăvârşi viaţa într-o sfântă mănăstire, dobândind şi ele, de la Duhul Sfânt, semnele sfinţeniei.

Întorcându-ne la începutul acestei realităţi, sfinţenia nu este deloc o poveste, la prima treaptă în care sfântul era salvat de comunitate, şi constatând că trăim într-o lume care se complace în prezenţa ispitei, ultimul răcnet al acesteia fiind navigarea pe internet, - ne întrebăm, firesc: mai există comunităţi care să salveze sfinţenia?