Iubire întru Adevăr

Creştinismul este deosebit de generos, dar, în acelaşi timp, condiţia creştină este deosebit de incomodă. Ea cere un eroism condus până la sfinţenie, şi asta este cu atât mai mult valabil pentru ortodocşi, care se bucură de tezaurul nealterat al învăţăturii de credinţă. Această condiţie se cere asumată până la capăt. Astfel, creştinul autentic, după ce s-a lepădat de satana şi s-a unit cu Hristos, murind şi înviind cu El, printr-o întreită cufundare în apa Botezului, în numele celor trei Persoane divine (de remarcat ajungerea noastră la Dumnezeu şi în Biserică prin persoane, mai întâi), după ce a primit la Mirungere „pecetea harului Duhului Sfânt”, după ce îşi mărturiseşte lui Dumnezeu la Spovedanie precaritatea faptelor sale, ajunge în faţa uşilor împărăteşti (care sunt singurele autentic împărăteşti!), unde îl aşteaptă Hristos, şi nu un Hristos simbolic sau un Hristos-idee, ci Hristos Cel adevărat, în trupul Său Cel înviat. În acest moment, cutremurător cu adevărat, creştinul, fie el şi pe treptele cele mai înalte de sporire duhovnicească, mărturiseşte nu retoric, ci cu deplină încredinţare, că „dintre păcătoşi cel dintâi sunt eu”. Şi este normal să fie aşa, pentru că, acum faţă în faţă cu Hristos în trup, el reuşeşte să-şi atingă condiţia maximă şi, în acelaşi timp, normală, să nu se mai compare în mod orgolios şi meschin cu ceilalţi, ci să se lase cuprins de chipul absolut iubitor al Aceluia cu Care trebuie să caute să se asemene cât mai mult cu putinţă. În acea clipă teribilă, el realizează că toţi ceilalţi, fie ei eterodocşi, rătăciţi de toate felurile, sau chiar păgâni, sunt, din punctul lui de vedere, mai îndreptăţiţi la mântuire decât el. Şi, ceea ce este poate şi mai teribil, nu simte nici o gelozie, nici o invidie, nici o nedreptate în aceasta, iar pe de altă parte, minune, acum se naşte în el o nădejde maximă şi aproape inexplicabilă, fără de care nici nu ar avea de altfel ce să caute în faţa acelor uşi, în faţa acelui potir.

Deci, pentru noi, toţi sunt fraţii noştri. „Toţi lucrul mâinilor Tale suntem”, spune o rugăciune. Îi respectăm, adesea îi iubim pe cei de altă confesiune, şi pe unii din ei, o vom spune o dată cu Ionatan, „ca pe sufletul nostru: (1 Regi 18, 1). Faptul că îi îmbrăţişăm nu trebuie să ne oprească nicidecum, nici pe noi, nici pe ei, de la căutarea şi mărturisirea adevărului integral de credinţă, aşa cum ni l-a transmis Dumnezeu, direct, prin Fiul Său Unul-Născut, şi cum apoi s-a păstrat nealterat, prin Sfânta Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie, sub inspiraţia Sfântului Duh, până astăzi. Nu de toleranţă condescendentă avem noi nevoie unii la alţii, ci de iubire întru Adevăr. Nu văd de ce ar fi mai mare iubirea noastră faţă de un infirm (trupeşte sau spiritual), atunci când i-am mărturisi, ipocrit, că el ar fi, de fapt, întreg.

Există oameni care ne smeresc prin trăirea lor profund ortodoxă (în ciuda faptului că le lipseşte mărturisirea unui adevăr de credinţă corect). În fond, argumentul cel mai puternic în disputa cu cei de altă confesiune nu poate fi decât o trăire autentică, care să întrupeze în chip maximal învăţătura, pe care am avut fericirea să o moştenim şi pe care suntem obligaţi să o mărturisim la înălţimea ei. Degeaba vom încerca să combatem erorile unora și altora, atâta timp cât, mai fiecare dintre noi, promovăm în viaţa noastră personală, cu sau fără ştiinţă, propriul primat şi propria infailibilitate. Degeaba vom încerca să ne delimităm de accepţia occidentală a unei relaţii cvasijuridice cu Dumnezeu, atâta timp cât ne târguim actele, aşteptând, după fiecare mică faptă bună, o răsplată imediată şi cât mai mare aici. Degeaba vom încerca să ne detaşăm de concepţia unui Dumnezeu depărtat, care ne va trimite din când în când, asemeni „unchiului din America”, daruri ale energiilor Sale create, atât timp cât noi Îl exilăm adesea şi amânăm sine die întâlnirea reală şi implicată cu El. Degeaba vom privi cu superioritate abandonul aproape total al oricărei asceze la occidentali, atâta timp cât căutăm şi găsim tot felul de pretexte pentru a ne acorda singuri motivaţii şi dispense de la rânduiala ascetică a Bisericii noastre. Degeaba îi vom acuza că au redus în mod nepermis rânduiala lor liturgică, atâta timp cât pe a noastră o vom împlini la întâmplare şi cârtind. Şi exemplele ar putea continua. În acest fel, unii dintre noi, deşi în dezacord cu unele puncte ale doctrinei Apusului creștin, suntem în practică „mai catolici decât papa”. Ca ortodocşi, am avut binecuvântarea să primim, ca pe o moştenire de mare preţ, cea mai înaltă şi cea mai generoasă dintre învăţături. Vom şti oare să n-o risipim, să profităm de ea fără să abuzăm de această generozitate?