Izvorul pururi biruitor al Mănăstirii Ghighiu

În veacuri îndepărtate, la margine de codru des, cel vestit al Vlăsiei de odinioară, în preajma șopotului unui izvor tămăduitor, ghighiu pre grecește, ce avea să dea și numele așezării sătești din apropierea Ploieștilor, s-a izvodit prin grijă, vrere și danie voievodală, cea a domnilor valahi Mircea cel Bătrân și Alexandru Voievod, viață monahală. Firul izvorului fost-a subțiratic și deseori se rupsese, ieșind din caier, dar de fiecare dată găsise tăria să reînceapă trudnica lui toarcere. Odrăslirea cea viguroasă avea să se producă abia în zorii secolului al XIX-lea, mai precis în 1817, când două vlăstare boierești, stăpânitoare ale moșiei unde se aflase vatra călugărească a Ghighiului, făpturi crescute în duh de credință, Măriuța (Uța) Râfoveanu și maica ei Ancuța, au dăruit parte din ocina lor Bisericii. Au răspuns prin danie dorinței unui vrednic nevoitor de la Cernica, părintele Agapie, de a întemeia schit la Ghighiu întru sporire de trăire sihăstrească. Întâi au donat un codru de lângă izvorul Ghighiu și apoi întreaga moșie cu acest nume.

 Se pornea la acel început de veac ctitorirea schitului de călugări de la Ghighiu și se ridica o biserică din lemn, cu acareturile trebuitoare viețuirii mănăstirești. Ctitorii, alături de monahi, erau și cele două donatoare, care peste timp au îmbrăcat veșmânt monahicesc. Intraseră în cin sub numele de Mavra și Atanasia, pentru că la călugărie le chema inima spre rostuirea în acest chip a existenței. Deslușiseră din taina acestui mod de ființare, cum ne dovedește grăitor mențiunea Uței Râfoveanu din actul de danie, datat 23 aprilie 1817, potrivit căreia viața schitului ctitorit se cerea a fi în buna rânduială după rânduiala Sfântului Teodor Suditul.

 Se pornise a curge timpul creșterii, înfloririi și rodirii. Schitul căpăta deplinătate mănăstirească și respectul cuvenit slujirii cum se cuvine a vocației și misiunii. Efervescența din această prisacă călugărească, în care, pe vremea starețului Antonie, se nevoiau 70 de viețuitori, roiurile de credincioși ce se îndreptau spre sfântul lăcaș, poposind negreșit și la izvorul tămăduitor, au impus înălțarea de zidire nouă bisericească, mai încăpătoare, din piatră tocmită, făptuită cu osârdie de starețul Eftimie în 1858, cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon. Sfințirea noii ctitorii s-a săvârșit la 31 martie 1866. Că Schitul Ghighiu, parte a salbei de chinovii din Codrul Vlăsiei, se bucura de prestigiu în Biserică aidoma unei mănăstiri, o demonstrează faptul că la trecerea la cele veșnice în 1875 a Mitropolitului Nifon la Țării Românești, arhimandritul Juvenalie, starețul de la Ghighiu, fusese împuternicit să administreze treburile curente al mitropoliei până la alegerea viitorului întâistătător. Nicolae Iorga așeza în scrierile sale Ghighiu alături de Argeș. „Lângă Ploiești, notează istoricul în 1916 în «Sate și mănăstiri din România», unde te duce o bună șosea, se află pe șesul bogat, în vederea muncelelor împodobite, Schitul Ghighiu, căruia i se zice și mânăstire și cu drept cuvânt.”

 Însă zilele din Aranjuez n-au fost totdeauna frumoase pentru această chinovie. A trăit parcă soarta crudă a Basarabiei, cea trecută prin foc și sabie, după glăsuirea poetică îndurerată a lui Grigore Vieru. Războaiele, ocupația germană din 1917, 1918, cutremurul din 1940 și pojarurile mistuitoare din 1906, 1945, 1946, păreau să o sortească pieirii. Dar izvorul acesta a continuat să sloboadă fir de viață prin binecuvântare cerească întrupată de pământeni providențiali. Mirul izvora cu toate neprielniciile apărute. Un asemenea moment fast de renaștere a avut loc în anii de păstorire a Patriarhului Justinian, care a încre­dințat întru înviere destinul Ghighiului monahiilor, rostuindu-le ca vrednice urmașe și împlinitoare ale înaintașelor surate, Mavra și Atanasia. Și mănăstirea a împrimăvărat ca în baladă. Patriarhul, situându-se în șirul ctitorilor, a avut și acel ochi săgetător și a găsit monahia darurilor, căreia i-a dat ca ascultare conducerea acestei opere de zidire spirituală și ctitoricească. Era în 1955, când maica Pelaghia Tudor a primit misiunea stăreției la Ghighiu. A îndeplinit-o cu vrednicie, devoțiune, jertfă și demnitate vreme de 53 de ani, până în 2008. S-au durat în acest lung răstimp construcții temeinice, nimbate de frumusețe și s-au orânduit acele nevăzute și înaripate zidiri spirituale. Biserica, cu zugrăvitura meșterului cel mare, Gheorghe Tattarescu, a fost reconfigurată cu o singură turlă, cu un croi princiar neoclasic, arătând ca o mireasă cerească pe tipsia de smarald ce supraviețuise miraculos dispărutului Codru al Vlăsiei. Mănăstirea Ghighiu, rang la care fusese ridicată chinovia, dobândise loc primordial în potirul sufletesc al Patriarhului Justinian. Și în marea și nobila tradiție dăruitoare a ctitorilor, Preafericirea Sa a înzestrat în 1958 Mănăstirea Ghighiu cu o comoară inestimabilă. E Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cu culorile ei bătrâne, prețiosul cărămiziu din pământ dogorând și aura cu strălucire de răsărit solar, ajunsă în România din Antiohia, după o revelație a vlădicii Vasile Samaha, căruia în vis Sfânta Fecioară i-a mărturisit dorul de pământul carpatin. Veche de secole, după lungă ședere în Liban, Icoana făcătoare de minuni a ajuns al Mănăstirea Ghighiu, pentru că Patriarhul ctitor a crezut că locul ei este aici, spre slava chinoviei prahovene. De atunci Siriaca, cum e cunoscută iconica întruchipare, încunună sfântul lăcaș al Ghighiului și duce mai departe facerea de minuni pentru cei care îngenunchează în rugăciune înaintea ei.

 Istoria Mănăstirii Ghighiu e presărată cu astfel de momente aurorale. După asfințituri prevestitoare de întuneric se dezghioacă minunat răsărit de nouă întemeiere. Un astfel de revărsat de zori buni, cu belșug de lumină cerească, s-a petrecut, reînnodând un șir, în timpul Patriarhului Daniel. Starețele care au urmat Pelaghiei, urcată în văzduhuri în 2013, Eupraxia Neacșu (2008-2014) și Epiharia Lungu, stavrofora aflată în fruntea obștii din 2014, au primenit din temelii secularul așezământ monastic. Paraclisul a fost restaurat, s-a reclădit și extins stăreția, s-a amenajat cu dichisul gustului subțire incinta spre a fi o grădină a raiului și a căpătat aspect de sanctuar Izvorul Tămăduirii, căruia i s-a sporit debitul prin sondaje. Toate aceste împodobiri au adăugat noi carate de frumusețe și strălucire diamantină chinoviei Ghighiu.

Au primit pecetea sfințeniei prin slujbele desfășurate sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Cea din urmă slujire a avut loc chiar în ziua hramului, de Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august 2022.

 Am descoperit acest ostrov al „rugăciunii neîncetate” în toamna anului 2022, în septembrie. Din codrul legendar al Vlăsiei nu mai era nici urmă, nici petec, în preajma Ploieștilor. Câmpuri placide se întindeau cât vedeai cu ochii, contrastând cu galopul nevrotic al tabunurilor motorizate ale secolului vitezei, mașinile curgând într-o nesfârșire spre nicăieri. Fusesem poftit de un vechi prieten să mă cuminec din splendorile vetrelor monahale ale Valahiei și în a treia zi a pelerinajului ne îndreptasem spre Valea Prahovei. Aproape de Ploiești am oprit lângă un zid impozant, parcă puțin neprimitor. Dar îndată ce am pășit dincolo de murii de fortăreață, am îmbrățișat cu privirea o înmărmuritoare minunăție. Intrasem parcă în altă lume, pe un tărâm al încântării psalmice. Chiliile horeau în juru-ne și cuprindeau o largă ogradă, în mijlocul căreia trona împărătește biserica mare, în umbra căreia se cuibărea smerită, dar suitoare spre tării bazilica paraclisului. Cele două biserici și Altarul de vară, cu grația lui de sălaș silvestru, se răsfață într-o superbă înconjurime de pomet și flori cu nimic mai prejos decât cele mai rafinate spații de arhitectură peisagistică de oriunde din lume. Aici se vede mâna, mintea și jertfelnicia cuvioaselor maici, care grijesc arborii, plantele, pajiștile și aleile cu dragostea cu care mamele se apleacă asupra pruncilor. Jur-împrejurul incintei se rotesc arhondaricul, stăreția, cu albul lor de cămăși de demult, lucind lunar. Sub coperișul care coboară se deschid ample alveole, cu arcade boltite, ceardacuri somptuoase, sprijinite de stâlpi monumentali în strunjiri eterice, ce creează o atmosferă de evlavie și reculegere, una caracteristică toposului monahal românesc de pretutindeni, din Moldova, Valahia, Oltenia, Transilvania, Maramureș, Bucovina. O asemănare în duh și o deosebire individualizantă prin expresiile de genus loci. Interioarele acestor zi­diri de la Ghighiu, aidoma altora de aiurea, sunt plăsmuite modern, dar cu sigiliul sacrali­tă­ții particularizante. E pace, e liniște. Fiecare din cele 41 de viețuitoare își știe rostul și își plinește exemplar datoria. Pravila străbună își urmează nesmintit cursul. Sub bagheta unei starețe demnă de toată lauda pentru lucrarea cea rodnică, stavrofora Epiharia Lungu, s-a ivit acest tărâm al rugii, osteneli neostenite și al frumuseții nepieritoare, acea frumusețe dostoievskiană sfântă, menită a salva lumea.

 Poposești la Mănăstirea Ghighiu și trăiești momente de vrajă. Te rogi, eminescian versuind, ca fermecătoarea clipă să nu fie repede și să nu se lepede, iar izvorul de aici, din Codrul de demult al Vlăsiei, să fie pururea biruitor spre bucuria pelerinilor care poposesc înainte-i, cum norocos am mas și eu, auzindu-i dulcea cântare de caval.