Judecata de sine

Amma Sincletica a zis: „În lume, dacă am greșit chiar fără să vrem, suntem azvârliți în temniță. Așa și noi, să ne întemnițăm pe noi înșine, din pricina păcatelor noastre, pentru ca acest act de voință de acum să îndepărteze pedeapsa viitoare”. Gândul ascetei atinge o temă centrală a vieții duhovnicești - ne­voința ca o formă de pocăință voluntară, constrângere liberă și autocontrol.

Maica face o paralelă între jus­tiția omenească și realitatea duhovnicească. Pe de o parte, ne lasă să vedem limitele „obiectivității” jude­că­ții omenești, care nu ia în seamă decât până la un punct mo­tivațiile interioare, intențiile, do­rin­țele, căutările și determinările din spatele greșelilor. Tocmai de aceea singura judecată cu adevărat dreaptă este cea pe care Dumnezeu o face. În ace­lași timp, asprimea judecății ome­nești ne învață să fim necru­țători cu noi înșine. Tocmai dragostea nesfâr­șită a lui Dumnezeu față de om este cea pe care se întemeiază exi­gența față de sine.

În mod paradoxal, „întemni­ța­rea de sine”, așadar tot ansamblul constrângerilor ascetice la care se supun nevoitorii, reprezintă calea privilegiată către libertate. Iar accentul cade pe alegerea făcută de bunăvoie. Pășești într-un circuit: renunți la o formă de libertate (a moftului, a plăcerii imediate, a capriciului), pentru a dobândi accesul către libertatea „slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rm. 8, 21).

În tradiția ascetică, mai ales cea rusească, există o categorie aparte: cea a zăvorâților, a celor care aleg să se claustreze, să își limiteze maxim contactele cu lumea exterioară. Chilia monahală devine celula unei închisori voluntare. Dar, în același timp, această închidere amintește și de cuvântul lui Hristos „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6). Așadar izolarea (cu anumite limite) este necesară pentru rugăciune.

Mai departe, cuvântul ammei Sincletica este pătruns de o adâncă seriozitate eshatologică. Părinții pustiei trăiau cu intensitate gândul morții și al Judecății de Apoi. Ei nu considerau timpul prezent ca fiind garantat, ci ca pe o clipă prețioasă în care se decide veșni­cia. De aceea, amma Sincletica ne avertizează: dacă ne judecăm singuri acum, printr-o asumare smerită a pocăinței, vom fi cruțați de Judecata viitoare. Acest principiu este reluat și de Apostolul Pavel: „Căci dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am mai fi judecați” (1 Corinteni 11, 31).

Așadar, întemnițarea de sine despre care vorbește amma Sincletica nu trebuie înțeleasă literal, ci simbolic: este vorba de o retragere interioară, de o înfrânare a libertății egoiste, de o limitare voluntară pentru a ne păzi de păcat. Este chemarea la nevoință ascetică: postul, privegherea, tăcerea, pocăința zilnică - toate acestea sunt forme prin care omul își „închide” voia proprie, își supune trupul și mintea unei discipline în vederea dobândirii libertății adevărate.