Judecăţi şi judecători

În timpul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul nici n-a judecat pe nimeni. Hristos a deplâns numai în cunoscutele "Vai, vouă..." (Matei 23, 13-16) pe cei ce la Judecata de obşte vor primi cuvânt de osândă şi ne-a dat o pildă prin uscarea smochinului neroditor.

Dar tocmai la a judeca ne lăsăm noi lesne ispitiţi, la aceasta alergăm noi cu grăbire. Lumea noastră este un ghem încâlcit de judecăţi părtinitoare, pripite şi absolute. Judecăm necontenit cu plăcere, cu voluptate chiar. De parcă n-ar fi spus Hristos despre cel ce spune fratelui său "nebunule" (nu eşti bun) că este vrednic de gheena focului. Şi nu spune în Pateric "un oarecare bătrân mare" care şedea în Siria: "Că tot omul care judecă pe altcineva se află ca un antihrist al lui Hristos, de vreme ce I-a răpit dregătoria şi stăpânirea ce I-a dat Tatăl, făcându-se el judecător mai înainte decât Dânsul?"

Nu ne este dat a judeca pe celălalt pentru că avem numai o cunoaştere parţială, pentru că suntem în general victime ale propriilor noastre slăbiciuni.

Dacă nu ne este dat a judeca pe celălalt şi nici chiar pe noi (păcatul cel mai mare al lui Iuda, definitiv pierzător, nu este acela de a fi trădat, ci acela de a se fi osândit singur pe sine), în schimb putem, şi avem chiar datoria, să judecăm faptele oamenilor şi în primul rând pe ale noastre. Criteriul nu poate fi decât unul singur: Hristos şi învăţătura sa evanghelică. A ne compara cu ceilalţi, asemenea fariseului, nu ne este de nici un folos. Raportându-ne la modelul-Hristos ne va fi poate mai uşor să spunem fiecare, odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că între păcătoşi "cel dintâi sunt eu".

Judecând nu omul, ci faptele sale, noi nu suntem propriu-zis judecători, ci martori. Apostolii înşişi, în cele douăsprezece tronuri ale lor, la dreapta judecată, şi îngerii în jurul lor vor fi numai martori. Nu al lor este verdictul. Dar până la acea înfricoşată judecată fiecare are posibilitatea să se întâlnească cu Dumnezeu şi să afle o judecată mai blândă, recuperatoare în Biserică, la scaunul mărturisirii şi al plângerii propriilor păcate. Trebuie căutaţi sfinţii Bisericii, căci mărturia lor va fi ascultată, şi nu numai aceea despre lume, dar şi cea despre îngeri. Şi trebuie început totdeauna cu judecarea propriilor noastre vinovăţii.

Sfatul Sfântului Apostol Pavel e limpede: "Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: să nu daţi fratelui prilej de poticneală sau de sminteală".

Se va pune, desigur, întrebarea întemeiată despre ce trebuie făcut, totuşi, în faţa valului de minciună, de ipocrizie, de înşelătorie, de corupţie, de venalitate, de rapacitate care ne invadează şi tinde să ne copleşească tot mai mult cu fiecare zi, distrugând vieţi şi valori. În faţa acelora care nu dau nici cel mai mic semn că ar dori să se transforme, să devină purtători ai valorilor morale evanghelice. Cum să nu judeci şi, mai mult chiar, cum să nu judeci aspru? Să rămânem pasivi, ajungând la resemnare şi disperare? Nu! Societatea are dreptul şi datoria să se judece pe sine şi să-şi judece mădularele bolnave. Dar această judecată trebuie făcută ca o judecată de sine, cu asumarea întregii responsabilităţi. Suntem răspunzători unii de alţii şi orice rană locală, orice cădere individuală are rădăcini şi repercusiuni asupra întregului organism. Dacă Dumnezeu este în acelaşi timp iubitor şi drept, noi nu putem fi altfel. În acest fel, fiecare judecată trebuie să fie spre vindecare, nu spre moarte, ci spre întoarcerea păcătosului ca el să fie viu. Orice pedeapsă, orice epitemie să fie spre salvare. Judecata noastră să nu fie o ridicare de piatră spre a-l ucide pe celălalt, cu greşita conştiinţă a unei totale nevinovăţii.