Jurnal de şantier

Este confirmat faptul că atunci când te aştepţi mai puţin şi în împrejurări cu totul surprinzătoare o simplă întâmplare poate da curs unui întreg şir de experienţe minunate. Atelierul internaţional de pictură bisericească desfăşurat la Palatul Cotroceni a fost cadrul potrivit. Aşa l-am cunoscut pe domnul Grigore Popescu. Nici prin gând nu mi-a trecut că aş fi putut ajunge pe şantierul domniei sale, însă, odată ce am intrat în dialog asupra lucrării sale, am fost fascinată de atitudinea deschisă pe care a avut-o atât faţă de tema atelierului, Sfinţii Martiri Brâncoveni, cât şi faţă de o serie întreagă de probleme legate de iconografie, istoria artei, date tehnice, fapt ce m-a făcut să îmbrăţişez ideea.

Deşi noţiunea nu îmi era complet necunoscută, însăşi prezenţa mea pe şantierul maestrului a provocat o serie întreagă de stări: încântare (ţinând cont de renume şi prestigiu), nelinişte (fiindcă era o lume nouă pe care urma să o descopăr), nerăbdare (pentru că în situaţiile descrise antecedent timpul trece incredibil de greu).

Vine şi momentul mult aşteptat, când, după o călătorie în stil clasic, CFR (întârziere de 40 min., grevă etc.), ajung în faţa Catedralei din Brăila. Exteriorul s-a dovedit a fi impresionant nu doar prin dimensiune, cât şi prin acoperişul arămiu strălucitor. În completare, lângă catedrală se află o clădire destinată diverselor servicii întreprinse de parohia respectivă, printre care ţin să amintesc de cantină, unde în fiecare zi se oferă mâncare unui număr impresionant de oameni nevoiaşi (70-100). În această clădire am fost cazate eu şi colega mea pentru următoarele două săptămâni.

Echipa de lucru a maestrului se compunea din câţi oameni numeri pe degetele de la o mână, nici mai mult, nici mai puţin, iar printre cei cinci erau atât el, cât şi soţia sa, doamna Mirela, care nu-l lasă niciodată să se ostenească singur. De fapt, prima persoană cu care am intrat în comunicare a fost dânsa, care printr-un zâmbet larg şi o naturaleţe debordantă a reuşit să mă destindă din starea de încordare în care mă aflam. Ceilalţi trei ucenici ai maestrului nu vorbeau foarte mult, însă îşi făceau treaba cu o conştiinciozitate exemplară.

Deşi fiecare zi petrecută pe şantier reprezintă un cumul de cunoştinţe care au avut ca scop elucidarea anumitor probleme legate de frescă, atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punctul de vedere al compoziţiei sau al cromaticii, au fost câteva momente de suflet, dar şi constructive, educative, spirituale care, deşi nu erau în concordanţă cu tematica practicii, au fost de mare impact asupra mea. Punctul culminant al întregii experienţe trăite la Brăila a fost primul contact cu schela şi pictura din biserică. Imaginaţi-vă o scară aproape perpendiculară cu solul, având undeva la 15 metri, fiindcă nivelul de lucru era la baza turlei, iar la jumătatea distanţei, amplasată o platformă pentru cazuri de urgenţă sau pentru studenţi fără prea multă experienţă. Acea platformă mi-a fost de un real ajutor, pentru că altfel nu aş fi putut face faţă emoţiei şi stării de tensiune pe care o simţeam. Într-un final glorios, cu picioarele tremurând, cu respiraţia grea fiindcă scara am urcat-o cât am putut de repede, nu care cumva să mă uit în jos din instinct, numai ce-mi ridic privirea şi uit şi de picioare, şi de respiraţie, şi de tot... câteva momente am fost complet absorbită de o forţă năucitoare în cel mai bun sens al cuvântului. Şi cum trăirile cele mai intense sunt provocate de sentimente diametral opuse, tot aşa şi eu m-am simţit copleşită de măreţia şi complexitatea lucrării, însă, concomitent, preţ de câteva clipe, am trăit o stare de pace, linişte, calm, armonie şi bucurie. Îi sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru aceste momente incredibile şi mă simt privilegiată să le trăiesc şi să cunosc oameni prin care El lucrează şi din care rezultă o inimaginabilă putere creatoare, realmente dătătoare de viaţă. Odată revenită cu picioarele pe pământ (schelă) şi studiind întregul ansamblu, am constatat că echilibrul provine dintr-o coerenţă compoziţională ierarhică (modul de dispunere iconografic din turlă: Iisus Pantocrator, Liturghia Îngerească etc.), apoi există un limbaj comun între linie şi culoare, limbaj ce exprimă modernitatea prin tradiţie. Deşi aceste două săptămâni presupuneau un spaţiu limitat de cercetat, fiecare zi aducea o nouă revelaţie.

Un alt lucru demn de remarcat şi admirat era ordinea de pe schelă. Pe lângă curăţenia zilnică, fiecare pensulă era pusă la locuşorul ei, toate ustensilele se găseau într-o rânduială nemţească. Rigurozitatea, strategia de lucru, dar şi talentul şi dragostea sa faţă de creaţie dau naştere unor lucrări de mare calitate şi valoare. De asemenea am remarcat prezenţa necontenită a dirigintelui de şantier (maestrul Grigore Popescu) pe schelă, lucru mai rar întâlnit în ultima vreme.

Sus, pe lângă schiţele pe care le-am făcut, am încercat puţin din fiecare activitate desfăşurată. Erau momente când stăteam minute bune şi ne uitam la ce lucra maestrul. La întrebările născute din curiozitate, dumnealui cu răbdare ne indica pasajul din Biblie unde era strecurat răspunsul. În acest fel am citit noi Evanghelia, cu voce tare, acolo sus pe schelă,  străjuiţi de arhangheli, proroci şi apostoli.

Pe lângă activitatea de pe schelă am cercetat şi împrejurimile. Într-o superbă duminică dimineaţă am primit propunerea de a merge la Măxineni. În acest context am aflat de monumentul de secol XVII (1637-1651), ctitorie a lui Matei Basarab, în care s-au investit sume considerabile, însă cu ce rezultate! Noua biserică restaurată (construită aproape integral) se încadrează în contextul epocii pe care o reprezintă. Călugării de la mănăstire, pe lângă ospitalitate, au avut răbdare şi bunăvoinţă să ne explice fiecare amănunt legat de acest proiect de restaurare.

Pe cât de bucuroasă am fost la Măxineni, văzând materializat acel proiect de restaurare, pe atât de tare m-a amărât starea Conacului Orezeanu, din comuna Traian. Ruina lui se vede din tren, fiindcă linia de cale ferată trecea chiar prin faţa porţilor sale, unde Teodor Orezeanu, fost director al căilor ferate în perioada regimului Antonescu, cobora atunci când venea în vizită. Întregul ansamblu a fost gândit în aşa manieră, încât clădirea principală este înconjurată de o suprafaţă generoasă, care, la vremea ei, era superb amenajată, cu grădini bogate în arbuşti mediteraneeni, fântână arteziană, piscină, cramă. Gândindu-mă la potenţialul acestei moşii, starea ei actuală este cu adevărat deprimantă.

În încheiere am lăsat Concursul de canto „Hariclea Darclée“, de ecou internaţional, care se desfăşoară la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. Cum să sfârşeşti mai bine o zi de lucru dacă nu ascultând tineri talentaţi care susţin cu multă evlavie arii de operă verdiană sau mozartiană. Atmosfera efervescentă era întreţinută de soprana Mariana Nicolesco, nume sonor al operei mondiale, dar şi de auditoriul numeros.

A fi părtaşul unei experienţe de acest fel îţi dă putere şi inspiraţie, îţi trasează o direcţie. Stilul abordat este aparte şi are suflu românesc. Experienţa celor două săptămâni petrecute la Brăila depăşeşte cu mult noţiunea de practică pe şantier, fiindcă nu a constituit doar o dezvoltare a mijloacelor artistice, dar mai ales o reală îmbogăţire sufletească.