Ne vine greu să înțelegem atunci când oamenii aleg să nu facă nimic într-o situație dată. Atunci când refuză efectiv să ia decizia de a acționa, iar, uneori, fără să mai aștepte un rezultat, abandonează problema definitiv. În ochii celor care acționează indiferent de consecințe, omul care temporizează lucrurile, care împiedică deliberat exercitarea unei alegeri câtă vreme lucrurile nu s-au limpezit complet, este considerat un laș, un neputincios, o persoană vrednică de dispreț. Istoria însă nu ne minte niciodată: de multe ori tocmai cei care și-au păstrat cumpătul până în ultima clipă, fără a ceda presiunilor exercitate de oamenii din jur, de contextul evenimentelor sau de propriile impulsuri, au fost cei care au și transformat marile probleme în oaze imense de reușite. Ne aducem aminte, de exemplu, de faimosul conducător roman Fabius Maximus, cel care, prin strategia sa de amânare deliberată a războiului cu generalul cartaginez Hannibal, a reușit să câștige un conflict care amenința să pună capăt Romei antice și dezvoltării acesteia într-un mare imperiu. Și-a câștigat porecla de „Cunctator” - cel care amână - dar o putem considera o glumă la adresa lui sau un omagiu pentru răbdarea și strategia, pentru planificarea impecabilă și priceperea de care a dat dovadă?
La om totul trebuie să fie frumos
Mulți copii se înstrăinează de materiile care li se predau deoarece, din pricina unor dascăli fără har, ele le apar ca simple obligații, acumulare de informații uscate și lipsite de viață, din cauza faptului că nu le este descoperită frumusețea lor structurală. Argumentele conving foarte greu sau poate nu vor convinge niciodată, în timp ce frumusețea este capabilă să stârnească interesul și să seducă pe scurtătură. Iar apoi, motivațiile științifice să se adauge cu pace și cu temei, pecetluind convingerea. Dacă frumosul și binele sunt ipostatice, mai roditor este ca să se înfățișeze un conținut prin fața lui frumoasă decât prin cea de bine. Acesta se va insinua împreună cu frumosul, pentru că acolo este. Orice lucru și orice făptură au o poveste frumoasă. Prin aceasta își oferă mai generos fața accesibilă înțelegerii. Poveste nu înseamnă născocire, este istorie adusă la timpul prezent, frumos retrăită. S-ar cuveni ca un bun învățător, după modelul Învățătorului Hristos, să aibă capacitatea să străvadă structura dinamic frumoasă a tuturor așezărilor din lume, pentru a putea s-o descopere apoi ucenicilor. Capacitatea pedagogică a frumosului este incontestabilă. Frumusețea răzbate prin structura ei poetică. Orice învățământ poate înflori și rodi mai lesne sub pecetea poeticului.
Cum bine sugerează Anton Pavlovici Cehov: "La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gândurile." ("Unchiul Vanea"). În felul acesta ele devin atractive și convingătoare, îndepărtând bariere, stârnind curiozitatea cea bună. Frumusețea este cea care stârnește mai degrabă interesul și ține atenția trează. Așadar, frumusețe a expunerii, frumusețe a spunerii (vorba dulce mult aduce), frumusețe la chip, frumusețe la înfățișare în fața elevilor, frumusețe la îmbrăcăminte… Cu bun-gust și cu puțină pricepere, toate acestea se pot realiza cu costuri relativ reduse. Situația cea mai fericită și cea mai productivă este aceea în care elevul este îndrăgostit de învățătorul sau profesorul său și-l urmează de drag, nu numai din interes didactic și nici din teamă.
În Biserică, scopul final al educației nu se mărginește la simple diplome, iar în continuare la promovări vanitoase, ci țintește tocmai spre perfecționarea duhovnicească ultimă a omului: îndumnezeirea după har. Cel puțin, dacă nu este atinsă, ea să rămână ca reper-chemare la orizontul ființei! Cei învățați sunt chemați să fie slujitorii, iar nu stăpânii celor neînvățați. Slujitori întru sporirea binelui.
.jpg)
