Lecția eșecului

Pe părinții pustiei îi vedem mereu într-o luptă încordată contra patimilor, a neputințelor și chiar a ezitărilor, a mișcărilor sufletești dintre cele mai discrete care se pot împotrivi căii alese. Avva Antonie cel Mare rostește la un moment dat un cuvânt destul de enigmatic: „Ridică, Doamne, ispitele și nu se va mai mântui nimeni”. Un ecou ulterior al acestei reflecții găsim la avva Ioan cel Pitic, despre care ni se spune că L-a rugat pe Dumnezeu să îndepărteze de la el patimile, iar avva a început să ducă o viață lipsită de griji. „S-a dus și i-a zis unui bătrân: «M-am liniștit, nu trebuie să mă mai războiesc cu nici o patimă». Bătrânul îi zice: «Du-te și roagă-L pe Dumnezeu să îți dea războiul înapoi, ca să-ți revină zdrobirea și smerenia pe care le aveai. Sufletul înaintează războindu-se». S-a rugat și după ce a primit din nou războiul, nu mai cerea să-i fie luat. Acum zicea: «Dă-mi, Doamne, răbdare în lupte»”.

Povestirea aceasta are un iz paradoxal, care spune ceva despre natura umană și felul în care ne petrecem existența în lume. Muncim pentru a termina, iar finalul ne lasă cu un gust amar; facem efortul de a urca un munte, iar pe vârf după o scurtă euforie ne cuprinde nostalgia urcușului; citim o carte, iar când o închidem ne dorim să nu se fi terminat. Toate acestea sunt exemple imperfecte, analogii incomplete, dar arată că munca, deși neplăcută, ne pune în mișcare, ne ține vii și ne întărește. Cam așa stau lucrurile și în viața duhovnicească, care, ca orice viață, se definește prin fluiditate, devenire perpetuă. Nu există încremenire, ci doar mișcare ascendentă sau descendentă. „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă” (I Cor. 10,12), le scrie Apostolul Pavel celor din Corint.

Experiența în viața spirituală este esențială sau, după cum se spune în vechiul limbaj bisericesc, e nevoie să ajungi la cunoașterea prin „cercare”, iar duhovnicii buni sunt tocmai cei „încercați”. Experiența războiului împotriva patimilor face posibilă cartografierea con­știentă a propriilor limite. Acesta este probabil singurul mijloc pentru a dobândi smerenia, marea virtute a realismului și lucidității spirituale. Și de aceea avva Ioan cere înapoi războiul care se ridicase de la el și cere, în schimb, răbdare. Marea lecție a vieții spirituale se învață nu atât din biruințe, cât din eșecuri și ratări asumate. Este o lecție dură și greu de purtat, dar inevitabilă. Primită cum se cuvine, învățătura aceasta devine motorul care te duce un pas mai departe și, mai ales, devine temelie solidă a empatiei și a înțelegerii celorlalți. Conștient de propriile limite și de posibilitatea permanentă de a cădea, defectele celorlalți încetează să te mai surprindă. În felul acesta se naște solidaritatea și con­știința faptului că împreună parcurgem, cu multă fragilitate, drumul către veșnicie susținuți de răbdarea în lupte primită de la Domnul.