Lecţia indiferenţei

Un bărbat, îmbrăcat modest, vădit aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, cade pe trotuar şi se loveşte. Începe să sângereze. Pe lângă el trece o bătrânică cu un copil de mână. Acesta o face atentă la omul căzut. Bătrâna grăbeşte pasul, nu se uită şi îi spune ferm, aproape răstit: "Treaba lui, nu ne priveşte!" Este o scenă din Bucureştiul contemporan, în care un copil a primit o lecţie de la bunica lui: lecţia indiferenţei.

Adeseori trecem pe lângă evenimente care ne cer ajutorul. Graba urbană, devenită scuză pentru toate, ne este un aliat fidel în justificarea drumului solitar. Mi-am îngăduit să observ patru tipuri de atitudini exprimate în proximitatea unui om, fie el cerşetor, căzut.

Primul e "autistul". Are lumea lui, cucerită sau moştenită. Este prea preocupat de propriul drum pentru a se mai opri. Nu este interesat decât de ceea ce vine în întâmpinarea nevoilor sale, de tot ce îi poate aduce beneficii în viaţă. Relaţiile lui umane sunt comerciale. Totul este programat, bine cântărit. Destinaţia lui este prea importantă pentru a se împiedica de micile accidente. Este un tip afabil, filantrop, dar cu chitanţier. Nu are timp de pierdut. Este onest cu principiile sale. Sigur pe el, lucrează la nivel înalt, sau cel puţin aşa vrea să dea impresia.

Al doilea tip uman este reprezentat de "nehotărât". Faţă de "autist", el încetineşte pasul, priveşte atent. Dar imediat în sufletul său începe un război: să sară în ajutor sau nu. Un gând interior îl sfătuieşte să se oprească, dar alte gânduri îi induc amânarea. Cu ezitarea începe păcatul, atenţiona o apoftegmă patristică. Raţiunea pragmatică învinge. Mintea începe să administreze conştiinţei analgezice. A vrut, dar acum are alte urgenţe. Dacă se întâmpla să fie într-o altă zi ar fi fost mai săritor. Apoi, poate nici nu e atât de grav. După câţiva paşi, filozofează asupra întâmplării, dar nu pentru mult timp.

Se distinge, cu o altă atitudine în faţa nefericitelor întâmplări, "martorul". Mai pe româneşte, "gură-cască". El se opreşte, la o distanţă bine gândită, nici prea aproape, pentru a nu face parte din peisaj, nici prea departe, pentru a nu pierde detaliile naraţiunii. Fără bilet, el se ascunde în spectatorul cuminte şi onest. Privitor nechemat, martorul învaţă din viaţa altora şi, neapărat, el este un bun povestitor. Fire atotştiutoare, îşi exersează mereu abilitatea de a da sentinţe. Condamnă indiferenţa trecătorilor şi evaluează eventuala disponibilitate a celor care se apleacă spre cel căzut. E tipul jurnalistului care înainte de a salva fotografiază. Meseria i-a intrat în sânge şi este mândru de o asemenea performanţă. Cu o privire analitică şi jucăuşă, el posedă voluptatea relatărilor. Societatea nu are dreptul să-l condamne deoarece el este ochiul limpede al evenimentului, neimplicat şi obiectiv. În funcţie de talent, acesta poate fi cronicar sau editorialist.

Al patrulea tip uman este cel ce se apleacă să-l ajute pe cel căzut, "samarineanul". Pe el nu-l poţi caracteriza. Gestul lui vorbeşte de la sine. El este imediat apreciat, dar repede uitat. "Autistul" îl ignoră pentru că nu-l înţelege, pentru cel nehotărât el este o scuză, iar martorul îi măsoară circumspect gestul, căznindu-se să-i găsească un mic interes în bunăvoinţă. Toţi trei s-au distanţat de cel căzut pentru că este mult mai comod să ocoleşti. Scriitorul rus Lev Tolstoi scria în jurnalul său că "a te separa pentru a nu te murdări este cea mai mare murdărie".

Dacă cele scrise mai sus s-ar putea constitui într-o poveste, eroul ar fi cel care şi-a oferit ajutorul. Oare de ce nu vrem să fim ceea ce apreciem? De fapt, cred că ne dorim să fim, dar amânăm mecanic intrarea în scenă. Ne simţim mai liberi în culise decât în examene. Evanghelia vine în ajutorul indiferentului, al reticentului şi al spectatorului pentru că descoperă în fiecare om chipul lui Hristos. Câteodată greu de conştientizat, acest adevăr ne transformă din simpli trecători în "oameni buni", poate uitaţi de oameni, dar apreciaţi în veşnicie.