Lucrarea lui Dumnezeu și nevoile trupești

Pentru Bătrânii din deșertul egiptean ierarhiile erau clare. Cei cu mai multă experiență îi povățuiau pe cei mai tineri și mai neexperimen­tați, iar lucrarea duhovnicească era mereu prioritară. Gândul acesta îl găsim exprimat cu multă claritate la Avva Ioan Eunucul (un monah ascuns în spatele unei biografii dispărute). „Avva Ioan, eunucul, l-a întrebat în tinerețe pe un Bătrân: «Cum ați putut voi face lucrarea lui Dumnezeu în liniște, pentru că noi nici trudindu-ne n-o putem face?». Bătrânul îi răspunde: «Am putut, fiindcă pentru noi principală era lucrarea lui Dumnezeu, iar nevoile trupului, secundare. Pentru voi însă, nevoile trupului sunt principale, iar lucrarea lui Dumnezeu, secundară. De aceea vă osteniți, și de aceea Mântuitorul a zis ucenicilor Săi: Oameni de puțină credință, căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și tot restul vi se va adăuga»”.

Cuvântul aceasta, despre care putem bănui că l-a marcat pe Avva Ioan, amintește de cuvântul din Apocalipsă: „Fiindcă ești căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 16), alături de trimiterea directă la cuvântul Mântuitorului din Evanghelia după Matei. Creștinismul Părinților pustiei este unul foarte bărbătesc, care valorizează consecvența. Asta nu înseamnă că este lipsit de finețe sau de sensibilitate, ci dimpotrivă. Părinții deșertului sunt niște cunoscători atenți ai sufletului omenesc, tocmai pentru că își petrec viața urmărind cu atenție mișcările duhului.

Poarta de intrare în crești­nism este decizia asumată liber, iar lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie prioritară. Este cea în jurul căreia se organizează și se ordonează toate celelalte activități. Și din nou, aici intrăm în paradoxul specific creștin. Cu cât lucrarea lui Dumnezeu este mai importantă, cu atât devine mai ușor de împlinit, și invers, dacă este ignorată, asceza este tot mai greu de purtat. Calea către dobândirea liniștii este căutarea înainte de orice a lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta îl afirmă direct Avva Alonios, care zice: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea”.

A fi creștin, dovedesc Pă­rinții pustiei prin propria lor viață, înseamnă să porți povara lui Hristos, care nu doar că este ușoară, dar ușurează întreaga viață ce gravitează în jurul ei.