Lumina prin cântare şi atentă cercetare

Prin ferestrele mici, lumina naturală pătrundea anevoios în vechea bibliotecă a Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, unde se află nepreţuite valori, din păcate puţin protejate în anii â70 ai veacului al XX-lea. Monahii români vieţuitori ai acestui aşezământ monahal, împuţinaţi de ani, boli şi singurătate, n-au mai putut supraveghea vreme îndelungată numeroasele clădiri şi acareturi ale schitului, care începuseră a se ruina. Multe cărţi vechi şi nenumărate pagini de manuscrise zăceau prin chilii sau magazii, risipite de cei câţiva bătrâni care nu se puteau îngriji prea mult de numeroasele lucrări rămase în urmă, ca o casă fără stăpân. Vrednicia unui grup de monahi veniţi din ţară, la sfârşitul anilor â70, a însemnat o schimbare radicală a vieţii duhovniceşti şi administrative, implicit şi a bibliotecii chinoviale prodromite, prin al cărei acoperiş ploua de ani buni.

Între preţioasele manuscrise se aflau şi lucrări de muzică, cele mai multe dintre ele necunoscute ori puţin folosite de monahii români stabiliţi în Grădina Maicii Domnului. Odinioară, când numărul vieţuitorilor de la Prodromu era în mare creştere, călugării săvârşeau privegheri de toată noaptea întrecându-se în psalmodii, fiind remarcaţi în cuprinsul întregului munte.

Hotărât-a Domnul ca un monah iubitor de muzică să ajungă la Prodromu tocmai în momentul în care exista riscul ca acest tezaur muzical să se piardă. Părintele arhid. Sebastian Barbu-Bucur a fost, împreună cu grupul de monahi prodromiţi, cel care a scos la lumină şi a valorificat tezaurul manuscriselor muzicale. În spaţiul insalubru al bibliotecii, la lumina zilei ori a lămpilor aprinse până târziu în noapte, părintele Sebastian Barbu-Bucur a cercetat sute, poate mii de cărţi şi manuscrise, şi a descoperit nestemate în domeniul muzical de tradiţie bizantină, pe cele mai multe dintre ele publicându-le ulterior dimpreună cu unele manuscrise muzicale româneşti aflate în bibliotecile marilor chinovii atonite, unde a deschis cu greu, şi nu fără stăruinţe şi umilinţe, uşile ferecate în special pentru cercetătorii români. În timpul marilor privegheri săvârşite după tipicul grecesc, părintele Sebastian Barbu-Bucur a impresionat auditoriul prin măiestria cântării şi prin cunoaşterea în profunzime a glasurilor considerate „dificile“, obţinând în schimbul prestaţiei muzicale permisiunea cercetării bibliotecilor atonite.

Până să ajungă profesor de muzică şi atent cercetător în domeniu, părintele Sebastian Barbu-Bucur a ucenicit pe lângă monahi de prestigiu şi profesori de muzică celebri întâlniţi la Şcoala de Cântări de la Căldăruşani ori la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ.

La Mănăstirea Căldăruşani l-a audiat pe talentatul episcop Atanasie Dincă, el însuşi profesor de muzică şi strălucit interpret, considerat cel mai bun slujitor dintre ierarhii epocii, iar la Mănăstirea Neamţ, pe arhimandritul Victor Ojog, ierodiaconii Ghimnazie Cerbu, Emilian Merlescu, Neofit Lăzărescu. A avut privilegiul frecventării cursurilor marilor profesori de la Neamţ: Andrei Scrima, Benedict Ghiuş, Petroniu Tănase, Demostene Tebeica şi Ghenadie Niţoiu, toţi monahi de seamă, şi al unei atmosfere de studiu şi rugăciune ca într-o adevărată academie duhovnicească. De la fiecare a învăţat cu înţelepciunea ucenicului atent, fiind preocupat mai ales de muzica românească de tradiţie bizantină, aşa încât, îndată după absolvirea studiilor universitare din capitală, a revenit la Mănăstirea Neamţ ca profesor şi ierodiacon, continuând şirul profesorilor de muzică, monahi şi autori de cântări, dirijori de cor şi descoperitori de talente cum au fost înaintea sa arhimandriţii Victor Ojog şi Demostene Tebeica. Din nefericire, vremurile erau împotriva monahilor. O furtună dezlănţuită de autorităţile comuniste ameninţa în acei ani comunităţile monastice dar şi pe numeroşi călugări tineri care promiteau mult pentru Biserică, atitudine ce a culminat cu promulgarea Decretului nr. 410 din 1959. Au fost alungaţi atunci din mănăstiri, dar şi din seminarul nemţean, monahi care însemnau de fapt viitorul Bisericii, fiind nevoiţi să meargă pe un drum străin de vocaţia lor, în mijlocul lumii, printre încercări şi împotriviri. Dincolo de acestea, arhid. Sebastian Barbu-Bucur a trăit din plin monahismul ca bucurie a cântării ori ca permanentă căutare a luminii printre scrierile cu notaţie psaltică.

Alături de muzică a traversat mai uşor încercările vieţii din acele vremuri. În tot acest timp, nu uşor pentru Biserică şi cinul monahal, a înfiinţat grupuri corale bizantine, a îndrumat tineri şi a descoperit talente, insuflându-le şi altora această preocupare şi misiune în acelaşi timp, înţelegând că drumul către muzică este unul îndelungat şi presupune, pe lângă efortul personal, grija permanentă a pedagogului care veghează până în momentul când învăţăcelul devine, la rându-i, un cunoscător întru tainele cântării.

Privind cu atenţie viaţa părintelui Sebastian Barbu-Bucur, observăm o similitudine cu cea a familiilor din perioada de aur a Bisericii când se întâlneau doi, trei sau chiar mai mulţi membri pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Aşa s-a întâmplat cu două surori, dar şi cu mama lui Sebastian Barbu Bucur, care, după ce a crescut opt copii, a devenit călugăriţă la Mănăstirea Viforâta, aproape de ţinutul lor de obârşie.

În anii care au urmat, la vremea maturităţii, părintele Sebastian Barbu-Bucur a ostenit foarte mult creând o operă muzicală de amploare, îmbogăţind astfel tezaurul Bisericii şi al culturii româneşti, în tradiţia monahilor creatori de muzică bisericească. În liniştea chiliei de la Mănăstirea Cheia sau de la Bucureşti, arhidiaconul Sebastian Barbu-Bucur a aşezat pe note slujbele celor mai importanţi sfinţi canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, heruvice, axioane şi alte alcătuiri liturgice care doxologesc Preasfânta Treime şi cinstesc pe sfinţii şi prietenii Mirelui Ceresc.

În primele luni ale anului 1990, când frecventam cursurile Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti, am participat la câteva repetiţii ale coralei Psalmodia, dirijată de părintele Sebastian Barbu Bucur, care împlinise atunci 60 de ani. Acorduri celeste şi vibraţii sfinte am ascultat în acele zile, dar şi mai târziu, la concertele pregătite de Psalmodia şi dirijorul ei. A devenit un reper în muzica bisericească românească şi chiar în spaţiul universal, oferind concerte în ţară şi în străinătate.

Profesor îndrăgit, organizator de şcoală muzicală religioasă în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, talentat autor şi cercetător acribios, Sebastian Barbu-Bucur a ajuns la vârsta octogenarului împlinit al cărui crez a fost întotdeauna dragostea de Dumnezeu şi iubirea pentru frumoasa cântare.

Ascultând Ziua Învierii (Anastaseos Imera) sau alte piese interpretate de amintita corală, care şi-a legat definitiv numele de părintele Sebastian Barbu-Bucur, eşti introdus în atmosfera pascală, care trebuie să fie o permanenţă în viaţa creştinilor de pretutindeni.

Asemenea unei zile de Paşti este şi lucrarea octogenarului arhidiacon profesor Sebastian Barbu-Bucur, plină de lumină şi cântare, bucurând inimile şi înălţând sufletele celor care înţeleg taina muzicii ca pregustare a Împărăţiei Cerurilor.

Drumul urmat de părintele Sebastian Barbu-Bucur, dintr-un îndepărtat an 1930, început într-un sat din ţinutul Prahovei, până la împlinirile celor 80 de ani, arată un itinerar minunat care înseamnă intensă conlucrare între harul lui Dumnezeu şi asidua lucrare a unui monah creator, purtător de lumină şi bucurie, la începutul mileniului al III-lea, când foarte mulţi oameni nu mai au timp să asculte muzica ce-i înălţă la Dumnezeu, izvorul armoniei absolute.

Sebastian Barbu-Bucur a experiat această înălţare şi-şi ostoieşte setea după înălţimi dintr-un izvor de cleştar la care se întoarce mereu cântând lui Dumnezeu din toată inima.