Lupta cu ispita, o formă de curaj

Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter "cazon". În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): "Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!"

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi "asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu", inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea - nesfârşită.

E ceva tragic în realismul celei de-a doua părţi a îndemnului Sfântului Antonie: "Aşteaptă încercările până la ultima suflare". Nu spera o părelnică linişte. Nu te încrede în faptul că victoriile de moment sunt biruinţe definitive. Încercările, ispitele sunt parte integrantă din efortul de a te menţine pe calea cea strâmtă, nu aştepta deci odihnă.

Ispitirea este, din raţiuni greu de surprins, o condiţie a mântuirii. Lupta (nevăzută) ţine de însăşi existenţa umană. Este lipsită de noimă încercarea de a evita războiul sau travaliul ascetic. Ne-o spune acelaşi Sfânt Antonie într-una din cele mai misterioase apoftegme care ni s-au păstrat de la el: "Nici un neispitit nu va putea intra în Împărăţia cerurilor. Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit!" (Antonie 5). O zicere scurtă, tăioasă ca un brici, care afirmă fără să dea lămuriri. E riscant să încerci să explici astfel de sentinţe. Totuşi asupra rolului încercărilor în cursul pelerinajului spre veşnicie aruncă o oarecare lumină un gând al Părinţilor. Ei vorbesc despre existenţa umană ca fiind alcătuită din trei stagii: viaţa intrauterină, viaţa pământească şi viaţa de după moarte. Fiecare etapă este o pregătire pentru cea care vine după ea. Membrele trupului, inutile fătului, se dovedesc folositoare după naştere. În acelaşi fel, ispitele generează în noi deprinderi ale sufletului care se vor înveşnici laolaltă cu noi. Experienţa neputinţelor omului solitar dă naştere rugăciunii.

Fiecare exerciţiu, indiferent cât de extenuant, îl face mai puternic pe cel care îl practică. Nimeni nu va intra neispitit în Împărăţia cerurilor este un cuvânt care poate fi mai bine înţeles în cadrul unei asemenea comparaţii cu atletismul, însă nici pe departe nu este epuizat aici. Avantajul acestei comparaţii este însă că nu ne lasă să cedăm ispitei de a vedea încercările ca pe nişte "capricii" ale lui Dumnezeu. Dacă avva Antonie ar fi gândit aşa, cea de-a doua parte a cuvântului său nu şi-ar mai avea rostul: "Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit".

Cuvântul acesta adânc şi misterios al bătrânului din pustia egipteană rămâne pe mai departe o temă de meditaţie, fiecare tâlcuire nefăcând altceva decât să arunce o oarecare lumină asupra lui, dar în acelaşi timp să-i sporească şi taina. Certitudinea e una sigură, lupta nu va înceta până la mormânt, şi până atunci nu vom înceta să ne asumăm păcatele înaintea lui Dumnezeu, căci a Lui este a ne curăţi şi a ne îndreptăţi pe noi.