Mai degrabă anticreștini decât atei

Nu avem ce face: trebuie să ne păstrăm condiția de martori ai lui Iisus Cel Înviat, printre morții și muribunzii care ne înconjoară pretutindeni. Morți sufletește, țin să precizez, pentru a nu lăsa loc de ambiguități. Dar de ce e creștinul viu? Deoarece știe că e nemuritor, dar nu rece - vorba poetului. Și mai știe că aparține unei comuni­tăți, unei cete extinse, care are aceeași țintă: viața veșnică. Însă destinația propusă cu ardoare nu poate fi atinsă, pe cale directă și garantată ca traseu, decât în Biserica creștină. Și aici apar problemele pentru unii...

Mulți semeni de-ai noștri afirmă că sunt oameni religioși, dar așa, întru discreția inimii lor, că nu bat toba cu credința pe care o au, că ei cred în Dumnezeu și-n ideea de bine universal etc. E drept, nu prea merg ei la biserică, „popii” nu le inspiră încredere defel, iar când vine vorba de Iisus Hristos iau foc, pur și simplu. Adică: ar accepta ideea unui Dumnezeu care locuiește sus, în ceruri (dar care nu se implică major în viața oamenilor), ar mai susține și ideea de moralitate (în linii mari), ar accepta anumite percepte spirituale și chiar mărci identitare, însă când apare Hristos în ecuație firul discuției amiabile se curmă brusc. De aici înțelegi limpede că Mântuitorul este Cel care pune cele mai mari probleme, atunci și acum. Acceptarea Lui Hristos ca Dumnezeu este adevărata piatră de poticnire, nu credința într-un Dumnezeu „generic”, bun, milostiv și ușor abstract, Care e mai simplu de acceptat, deoarece nu L-a văzut nimeni, deci poate fi „imaginat” oricum, de către oricine. În plus, Hristos fiind și om, a trasat exact modelul de viețuire, adică ne-a lăsat cel mai concret exemplu cu putință. Și care îi încurcă pe mulți, cărora mai simplu le este să nege, in corpore, întregul montaj hristic. Așadar, oamenii aceștia nu sunt antireligioși, nu sunt atei, ci sunt... anticreștini. Și această diferență este esențială, atunci când analizezi o situație sau când porți un dialog.

A fi anticreștin, adică a nu înțelege și accepta că Hristos este Dumnezeu făcut Om, venit în lume tocmai pentru a garanta/ușura mântuirea spiței umane, este un curent la modă cu ve­­­chime de vreo două sute de ani. Este o modă culturală, spirituală, artistică și, psihologic vorbind, a devenit mai mult decât o modă - este chiar o marcă a modernității. Pornind de la această premisă se construiesc edificiile gândirii și cu­noaș­terii umane în general, plecând de la aceste realități se explică lumea în mersul ei istoric, iar de la aceste concluzii se proiectează însuși viitorul. Lumea a făcut o piruetă spectaculoasă spre un format neo-păgân, în care vechii idoli au fost înlocuiți de alții. Dorința irepresibilă a omului de a „pipăi” natura zeității la care se închină întrece orice închipuire... Primul exemplu care îmi vine în minte: perechea de sandale de piele pe care a purtat-o Steve Jobs în perioada în care ar fi lucrat în garaj, prin anii ‘80, la primul său concept Macintosh (Mac, pe scurt), s-a vândut la licitație cu suma de un sfert de milion de dolari. Idolatrie? Desigur, în stare pură.

Și atunci, întreb direct: Face Cel Răstignit și Înviat concurență acestei cohorte infinite de zeități globale și idoli locali? Face, și încă răzbit. Este Hristos Cel care nu lasă loc conducătorilor (din toate vremurile) spațiu total de manevră, în inimile și-n mințile oamenilor? Desigur. Reprezintă Hristos un megabrand ca prezență publică (așa Îl văd unii, concurențial), care își face reclamă din nimic și este promovat intens, dar fără megafinanțare corporatistă? De bună seamă că da. Ocupă Biserica Lui un loc important la bursa ideilor, de care o parte bună a umanității încă mai ține cont? Firește. Este morala creștină încă „umăr la umăr”, ca influență și sursă de inspirație în mentalul colectiv, cu noile seturi valorice ideologizate extrem? Este. Dar credința în sine, ca vector al tradiției și împlinire a unui ideal uman unic, intră în coliziune cu ultimele comandamente ale depravării globalizate, ale teoriei nimicului, ale hedonismului fără frontiere, ale uitării generale a rădăcinilor? Da, face și acest lucru. Iată, deci, tot atâtea pricini de frustrare din partea omului complet secularizat la adresa credinței creștine, credință care împiedică umanitatea să o ia la vale, pe derde­lușul neantului moral și cognitiv. Și cum ne ține Hristos pe calea corectă, în fața tăvălugului? Vorbindu-ne direct, ca om, asemenea nouă: „Îndrăz­niți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). El a biruit-o, acum e rândul nostru...