Măiastra zugrăvitură grigoresciană din biserica mare a Mănăstirii Agapia

De bună seamă că după ce intri pe sub bolta pe care se reazemă trupeșa clopotniță a bisericii mari de la Mănăstirea Agapia, un fel de catarg al monumentalului arhondaric, cu ceardacul ce te îmbrățișează primitor, prima și puternica impresie este aceea că în fața privirilor se deschide o floare de nufăr alb pe o tipsie de smarald.

Întâi și întâi te oprești înainte-i și nu te mai saturi să te minunezi cum zidirile acestea întruchipează puritatea în deplinătatea sa, de la pământ la turla grațioasă, logodindu-se cu înălțimile cerești ale curăției absolute. Descoperi încântat armonia fără de cusur a întregii alcătuiri bazilicale, căreia puținele elemente decorative, precum pilaș­trii corintici, îi sporesc splendoarea ce te duce cu gândul la siluetele templelor antice. Este creația unui arhitect al Constantinopolului, Enache Clisi, căruia ctitorul, Hatmanul Gavriil, fratele lui Vasile Lupu, i-a încredințat proiectarea, nădăjduind să aibă parte de o biruință. Își dorea să fie în poiana din Codrii Agapiei un juvaier, spre a fi ofrandă Domnului. Și Dumnezeu l-a ajutat să săvârșească fapta cea aleasă. Bisericii îi lipsea însă lăuntrul pe măsura plăsmuirii exterioare, adică veșmântul pictural, spre a da împreună capodopera. A sunat și acel ceas, la vreme multă după înălțarea bisericii, între anii 1641 și 1643.

Păstorea la Agapia, devenită mănăstire de maici din vremea Mitropolitului Veniamin Costachi, o stareță providențială, chemată să dea rotunjime unei opere. Se chema Tavefta Ursache. Și ea jinduia, spre a slăvi pe Domnul, ca biserica să aibă o pictură aidoma raiului ceresc. Și umblând și tot căutând meșterul, din ceruri i-a fulgerat norocul. Auzise de un zugrav, un tânăr care împrospăta cu viziunea și talentul lui de esență rară peisajul picturii religioase românești. Pe atunci, la anul 1858, acesta, pe numele său Nicolae Grigorescu, cunoscut în lumea lui cu apelativul de Nicu Zugravu, se găsea pe la mănăstirile Neamțului, pictând icoane într-o manieră nouă, cea a verității, ce nu se îndepărta de tradiție, dar însemna cu duh izvodirile sale.

Mergând la Piatra Neamț, maicii Tavefta i-au căzut ochii pe o icoană a Fecioarei expusă în vitrinele unei prăvălii. Și-a spus în mintea ei că acesta ar putea fi zugravul capabil să dea viață visării ei. L-a căutat și l-a găsit, învoindu-se pentru o sumă de 2.000 de galbeni spre a duce la bun sfârșit comanda. Nicu Zugravu l-a luat ca ajutor pe fratele său Gheorghe, iscusit și el într-ale iconografiei, și pe italianul Luis Girardelli, specialist în ornamente. În documentul semnat, tânărul de 20 de ani se angajase să zugrăvească icoanele catapetesmei „chiar cu mâna me”. Întocmai a și procedat. Alegerea fusese inspirată și pentru că Nicolae Grigorescu era unul dintre promotorii neoclasicismului, dar de coloratură românească în pictura sacră a acelui timp. Se petrecea un racord cu stilul arhitectonic al bisericii, unul neoclasic. Acceptase să isprăvească lucrarea în șase luni, însă n-a fost posibil. Complexitatea lucrării, amploarea ei, 2.000 de metri pătrați, magnitudinea viziunii sale, dorită asemănătoare cu pictura europeană a marilor maeștri din Italia și Spania, cereau un răgaz mai îndelungat de lucru.

Abia în anul 1861 a dus la bun sfârșit zugrăvitura, ce avea să fie opera princeps a perioadei acesteia și a celor care au urmat. Artistul, care lucra mistuitor, simțea nevoia unor ceasuri, de liniștire și reflec­ție. Era așa de absorbit de creația sa, că noaptea, cum o mărturisește, visa numai îngeri și scene religioase. De asta, din când în când, întrerupea zugrăvitul și o lua, cum o spune el negru pe alb, razna prin munți. Totodată, se întâlnea și tăifăsuia cu lumea, nu doar de dragul vorbirii, ci căutând modele pentru ceea ce zugrăvea. Și acestea îi ieșeau în cale. Maica Domnului a pictat-o, având în minte chipul unei femei de la Filioara, Pruncul Iisus i-a fost inspirat de înfăți­șarea, expresie a frăgezimii celei neprihănite, a unui copil de dulgher din partea locului. Figuri de măicuțe se regăsesc în configurarea unor sfinte care, potrivit Erminei, trebuiau reprezentate. Încheind zugrăveala, și-a așezat într-un mod special iscălitura, portretizându-se pe el însuși în icoana Sfântului Daniil.

Aceste transferuri din realitate au fost sursa realismului promovat de Grigorescu la Agapia. Respecta canoanele, dar însuflețea tot ceea ce așternea pe pereții bisericii. Tâmplele cele înalte, ce întrerupeau planeitatea, au impus desfă­șurarea pe spații largi atât a scenelor biblice, cât și a portretelor de sfinți. Reprezentați în picioare, în mărimea lor naturală, aceștia parcă se alătură credin­cioșilor din biserică. Sigur, pictorul s-a am­bi­ți­o­­nat să realizeze o lucrare mă­rea­ță, afină cu cea a unor mari cre­atori, Murillo, Rembrandt, Leonardo da Vinci. Se pregătise pentru aceasta, studiindu-i, după ce a descoperit în casa lui Anton Chladek, unde ucenicise doi ani, lucrările lor. A purces de îndată la realizarea de gravuri după asemenea tablouri celebre. I-au fost de mare folos tehnicile de miniaturist învățate de la maestrul său, specialist în domeniu, potrivit remarcii lui George Oprescu. Le-a valorificat-o original în demersul creator. Sub înrâurirea marilor artiști ai lumii și cu simțul său coloristic excepțional, Grigorescu a reușit să însufle­țeas­că ceea ce picta, așezând plăsmuirile lui în scalda unei lumini drept-măritoare. Cromatic predominau culorile luminoase, contrapunctate de note mai închise, ce urzeau atmosferă și aveau menirea de a reliefa străluminarea. Coloritul era proaspăt, suav, izvor îmbelșugat al seraficului, omniprezent în întreaga iconografie de la Agapia. Din tot ceea ce făurea se degaja veridicitate, sau sinceritate, aceea pe care pictorul Francisc Șirato o considera marea calitate a artistului, numit de el „sihastru”. Îndelungata și răbdătoarea trudă a lui Grigorescu la Agapia, aureolată de o înzestrare divină, a fost cea a iubirii. Ajunsese pe tărâmul iubirii, cum se tălmă­cește numele de Agapia, și el dăruia iubitor jertfa ca la altar. Prin iubire izbutise să dea viață „unui lung limpeziș în istoria picturii bisericești”, metaforă ce aparține lui Alexandru Vlahuță, vibrantul său monograf și bunul lui prieten. Se spune că Voronețul e Capela Six­tină a României. În­drep­tățit, dacă avem în vedere expresiunea sublimă atinsă de meș­terii cei mari care au împodobit sfântul și mirabilul lăcaș din Țara de Sus. Însă la fel de bine ar putea fi considera­tă și pictura Agapiei. Altitudinea artistică atinge aici sfere înalte, iar viziunea se înru­deș­te, păstrând și caracteristicile bizantine, cu pictura faimoaselor spații sacre occidentale. Pictarea Agapiei i-a deschis porțile marii arte lui Nicolae Grigorescu. El aspira să frecventeze cercurile artistice vestice, spre a dobândi uneltele și cunoștințele necesare atingerii piscurilor râvnite.

A făcut două petiții adresate domnitorului Barbu Știrbei și caimacanului Alexandru D. Ghica, solicitând să fie trimis cu o bursă la studii în Italia sau Franța. S-a organizat un concurs, dar câști­gă­torul, care avea protecția lui Gheor­ghe Tattarescu, a fost un pictor care s-a pierdut în anonimat. Trecând pe la Agapia în 1861, Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a văzut pictura realizată de Ni­colae Grigorescu. Impresionat, a dat dispoziție să i se acorde bursa la Paris începând cu luna septembrie 1861. Acel stagiu a avut urmă­ri benefice în creația meșterului meșterilor arte­lor frumoase de la noi. A fost răsplata Domnului pentru darul pe care Nicolae Grigorescu l-a făcut Agapiei. Același Alexandru Vlahuță definește plastic valoarea de tezaur a acestei opere picturale. „Din câte biserici avem în țară, nici una nu închide o așa de aleasă comoară artistică, atâta bogăție de viață cerească, exprimată așa de frumos, de curat și cu atâta putere. Ce pot vorbele să spună despre frumu­sețea unui cântec?”