Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Minunile credinței
Oare se mai întâmplă minuni în zilele noastre? Cu siguranță, și chiar foarte multe. Cred că multă lume este încredințată de acest fapt, ba chiar și cei care luptă cu cerbicie împotriva acestei evidențe. Este bine să nu uităm acest lucru minunat al credinței noastre, anume că inclusiv în această epocă plină de materialism, de ură și de păcate se mai întâmplă și minuni, și încă multe. Vindecarea unor boli incurabile sau intervenții și ajutorări suprafirești ale sfinților în viața oamenilor sunt atât de numeroase, încât a fost nevoie de zeci de tomuri pentru a le consemna. Amintesc aici, nedreptățindu-i pe ceilalți desigur, numai pe Sfinții Nectarie, Ioan Rusul, Efrem cel Nou sau Dimitrie Basarabov și ar fi de ajuns ca mintea noastră să se sălășluiască cu totul în spațiul și în atmosfera minunii. Așadar, oricine voiește se poate imediat convinge prin parcurgerea mărturiilor celor ce au fost martorii unor astfel de evenimente minunate. Toate aceste mărturii vorbesc despre o altă lume, unită cu a noastră, dar care are alte valori și funcționează după alte legi, duhovnicești. Iar toate aceste lucrări minunate ale sfinților, dincolo de vindecări și ajutorări de multe feluri, dovedesc mai întâi de toate prezența harului lui Dumnezeu în lumea noastră, parusia reală a lui Dumnezeu în Biserică, într-o vreme în care unii și-au făcut deja o meserie din a lupta împotriva Creștinismului.
Totuși, ar mai fi de spus că aceste minuni „spectaculoase” nu constituie nicidecum grosul minunilor lui Dumnezeu în lume. Mă simt dator să menționez aici și un anume tip special de minuni, care de cele mai multe ori este omis din acele cărți care consemnează minunile sfinților. Este vorba despre minunile săvârșite de Dumnezeu în tăcere, treptat de cele mai multe ori, asupra sufletelor unor oameni care s-au deschis la un moment dat spre El, lăsând cale liberă harului să se atingă de ele. E drept că aceste minuni sunt mai puțin vizibile, mai puțin trâmbițate, sunt treceri duhovnicești imperceptibile ochiului, deși sunt mai numeroase decât primele și mai însemnate, aș zice. Acestea sunt minunile convertirii, ale nașterii din nou a sufletului omului prin îmbrățișarea credinței în Mântuitorul Hristos. Aceste renașteri sunt foarte importante, întrucât ele nu constituie doar niște simple schimbări de optică sau de idei în viața omului, ci niște transformări din temelie, esențiale. Însă în lumea cea nevăzută, duhovnicească, aceste nașteri din nou sunt răsunătoare, au ecou perceptibil până în nevăzutul cer al cetelor îngerești (cf. Lc. 15, 10) și sunt comparabile ca impact cu convertirea lui Saul de pe drumul Damascului, a faimosului Dionisie din Areopagul Athenei sau a celor 3.000 de oameni care au fost străpunși la inimă în timpul predicii Apostolului Petru din ziua Cincizecimii și au cerut apoi cu pocăință să se boteze în numele lui Iisus Hristos (cf. F. Ap. 2, 37-41).
Aceste minuni nevăzute, prin care s-au schimbat inimile oamenilor, reprezintă în fapt baza pe care se și întâmplă vindecările și intervențiile suprafirești despre care aminteam la început. Este, de aceea, un fapt absolut uimitor să vezi în zilele noastre cum oameni care mai înainte frecventau toate formele vieții lumești, printr-o profundă străpungere a inimii, renunță de bunăvoie la toate acestea ca să ia drumul bisericii și al unei vieți trăite cu discreție. Să constați că există oameni care și-au schimbat în mod radical felul lor de viață, că gândesc cu totul altfel. Această schimbare este atât de mare, încât uneori sufletul nu mai poate suferi să aibă vreo relație cu mediul sau oamenii cu care împărtășea vechile convingeri. Așadar, nu despre mode intelectuale trecătoare vorbim, ci despre transformări sufletești!
Desigur că astfel de cazuri există peste tot. Este de ajuns să acordăm mai multă atenție oamenilor; ba uneori chiar avem șansa și bucuria de a fi martori oculari ai acestor nașteri duhovnicești, întrucât se petrec fără zgomot la doar câțiva pași de noi, cu vecinii noștri, cu colegii de serviciu, cu rudele noastre sau cu vechi și uitați colegi de școală, pe care avem surpriza să-i revedem după ani de zile în postura de oameni renăscuți duhovnicește, punându-ne curioși întrebări despre cele ale credinței. De aceea socotesc, fără rezerve, că promovarea minunilor de acest fel reprezintă antidotul cel mai potrivit pentru criza umană prin care trece de-o bună bucată de vreme lumea noastră.