Mitropolitul Visarion Puiu, ctitor al Aşezământului Românesc din Ierusalim (II)

La consfătuirea din 15 aprilie 1931, Episcopul Visarion al Hotinului, conducătorul delegaţiei, a rostit următoarea cuvântare:

„În mulţimea de închinători veniţi să vadă slujbele ce se săvârşesc cu atâta strălucire în Sfânta Cetate a Ierusalimului, cu prilejul luminatelor zile ale Învierii Domnului din acest an, suntem şi noi, sosind din una din cele mai depărtate eparhii ortodoxe, de la graniţa de est a României, unde Ortodoxia se mărgineşte, de o parte, cu credinţele creştine despărţite de Ortodoxie, iar de alta, cu haosul sufletesc în care se găseşte poporul rus, care alcătuia odinioară o podoabă şi un sprijin al credinţei ortodoxe, iar astăzi este zdruncinat de cumplite prigoniri păgâne. Venim din România, ţară creştină ortodoxă, care în trecutul ei are atâtea frumoase legături cu Sfânta Cetate a Ierusalimului.

Şi am sosit, ca (bun, n.n.) creştin, spre a ne închina Sfântului Mormânt al Dumnezeului nostru, iar ca membru al Sfântului Sinod român să vă aducem frăţească îmbrăţişare şi doriri de tot binele din partea Preasfinţitului patriarh Miron din Bucureşti, cu întregul său Sinod, de altă parte, cu aleasă solie către Înalt Preafericirea Voastră, de a vă ruga să binevoiţi a înnoi şi a sprijini legătura veche a poporului ortodox al României cu Sfânta Cetate a Ierusalimului, înlesnindu-i putinţa de a cerceta mai des şi în număr cât mai mare acest sfânt oraş şi locurile sfinte din împrejurimi.

Precum cunoaşteţi din cuprinsul scrisorii ce v-am adus din partea Înalt Preasfinţitului nostru patriarh Miron, prin care şi noi suntem recomandaţi dragostei Înalt Preafericirii Voastre ca nişte soli ai Sfântului Sinod al României, scopul misiunii noastre este de a ruga pe Înalt Preafericirea Voastră şi înaltul Sinod ce vă înconjoară, să binevoiţi a înlesni şi românilor a avea un cămin propriu aici, în Sfânta Cetate.

Se înţelege că cel mai simplu şi lesnicios mijloc de a dobândi asemenea lucru ar fi sau zidirea din nou a unui cămin pe un loc cumpărat, sau cumpărarea unui imobil gata. Dar acest lucru nu-l putem face din lipsa mijloacelor băneşti, şi iată pentru ce suntem în asemenea lipsă.

Ţara noastră, România, cu ajutorul lui Dumnezeu, după războiul sfârşit din 1918 s-a mărit, dar şi-a mărit numai teritoriul, nu şi averile materiale. Sau, mai bine zis, odată cu mărirea teritoriului său, şi-a mărit şi datoriile băneşti publice. Asemenea lucru se vede şi din atât de mult scăzuta valoare a monedei româneşti.

Cât priveşte Biserica noastră, apoi ea, deşi s-a mărit ca teritoriu, dar fiind alcătuită din biserici, ce au fost ieri sub deosebite stăpâniri politice, azi abia poate săvârşi închegarea într-o unitate a administraţiei sale, iar dintre lipsele ce mai are, cea mai mare este aceea a organizării temeliei sale materiale, despre care Sfântul Sinod abia de acum înainte va putea a se ocupa.

Credinţa ortodoxă are România, ca şi aiurea, mulţi duşmani în credinţele celor rătăciţi, în necredincioşi de felurite feluri şi în valurile de necredinţă păgânească ale veacului de acum, ce se revarsă zilnic şi asupra lumii de la oraşe, ca şi asupra poporului, în genere, din sate. Ea trebuie sprijinită, cum trebuie sprijinită reciproc şi întreaga Ortodoxie a tuturor Bisericilor Ortodoxe, deosebite azi prin hotare politice şi prin lipsa de legături frăţeşti dintre ele.

Iar unul din cele mai puternice sprijine pentru credinţa poporului nostru, Sfântul Sinod român îl caută nu numai în legătura de credinţă comună, ci şi în aceea dătătoare de noi puteri a cercetării Locurilor Sfinte.

De aceea, necăutând la aceste foarte mari lipsuri, Sfântul Sinod al României, dorind ca Biserica şi poporul românesc să reînceapă legăturile sale sufleteşti cu Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi împrejurimilor sale pentru întărirea credinţei poporului său, legături care să devină de folos deopotrivă şi sfintei Patriarhii a Ierusalimului şi Patriarhiei româneşti, legături care să ducă mai departe la întărirea Ortodoxiei ameninţată de atâţia duşmani, vine prin noi, trimişii săi, a ruga dragostea voastră să ne ajute, dăruindu-ne un cămin, care să fie de adăpostire poporului ce va veni din România să se închine acestor sfinte locuri, sperăm în număr cât mai mare pe fiecare an.

Şi vă facem această călduroasă şi stăruitoare rugăminte, având credinţa că Bunul Dumnezeu, în mâinile Căruia stă soarta popoarelor, va ajuta poporului român, ca precum în trecut prin voievozii şi boierii şi ierarhii săi a putut sprijini această sfântă Patriarhie, aşa şi într-un apropiat viitor va insufla în inimile cârmuitorilor şi a poporului său român, aceeaşi dragoste şi îndemânare spre a veni în frumoasă măsură în ajutorul Patriarhiei voastre de astăzi, care - cunoaştem - trece de asemenea prin grele strâmtorări materiale.

E lesne de închipuit cât de mare ar fi bucuria ce ar simţi Sfântul nostru Sinod şi îndeosebi poporul ortodox român, aflând că sfânta Patriarhie a Ierusalimului, deşi trecând prin grele lipsuri materiale, a binevoit a dărui pentru găzduire închinătorilor din România un cămin. Şi tot aşa, e lesne de închipuit câtă însufleţire şi ce îndemn s-ar produce în sufletele lor pentru a întări cât mai mult această legătură a dragostei pe care le-o arată sfânta Patriarhie a Ierusalimului.

Supunând cunoştinţei şi deliberării Sfântului vostru Sinod această caldă dorinţă a noastră, vă rugăm să binevoiţi a o sprijini şi a o realiza“

Întorcându-se la Bucureşti, în 24 aprilie 1931, Episcopul Visarion al Hotinului a înaintat un referat Sfântului Sinod, la 1 mai 1931, cu adresa înregistrată la Sfântul Sinod sub nr. 910 din 11 mai 1931, privind misiunea Delegaţiei româneşti la Ierusalim. În adresa care a însoţit referatul, după ce arată faptul că „scopul misiunii a fost acela de a continua mijlocirile pentru dobândirea gratuită a unui cămin românesc în Sfânta Cetate, pentru adăpostirea închinătorilor români care merg la Sfântul Mormânt al Domnului“, Episcopul Visarion subliniază: „Dacă această mijlocire nu va reuşi, rămâne evident ca procurarea unui teren şi construirea căminului nostru să se facă, totuşi, prin cumpărare, cu un ajutor dat de stat şi cu sume adunate prin eparhii de la bunii creştini“.

În referatul înaintat cu adresa de mai sus şi înregistrat la Sfântul Sinod sub nr. 909, din 11 mai 1931, Episcopul Visarion face următoarele propuneri, pentru dobândirea unui cămin românesc la Ierusalim:

„1. Să se reînfiinţeze comitetul de onoare sub a cărui ocrotire un alt comitet de acţiune, mai restrâns, să urmărească îndeaproape dobândirea acestui cămin cât mai curând.

2. Să se solicite din partea Guvernului un prim fond pentru procurarea terenului trebuitor.

3. Să fie rugaţi PS Chiriarhi ca, prin cler, să se facă apel la populaţia creştină din întreaga ţară spre a-şi da obolul ei în asemenea scop, având credinţa că rezultatul va fi foarte mulţumitor.

Dacă fiecare creştin ar da pentru căminul şi biserica din Ierusalim câte un leu, s-ar strânge o frumoasă sumă, cu ajutorul căreia încercarea aceasta, ce durează de un sfert de veac, s-ar termina sperăm curând cu bun rezultat.“ (va urma)