Monahismul interiorizat

Paul Evdokimov, una dintre vocile cele mai bine conturate ale exilului rusesc din secolul XX, în lucrarea sa de maturitate, Vârstele vieții spirituale, reflectează asupra a ceea ce el numește „monahismul interiorizat”. Chiar dacă nu afirmă direct, sugerează totuși, în monografia dedicată Ortodoxiei, că monahismul are o dimensiune universală întrucât „trebuie să fie înțeles, înainte de toate, ca revolta cea mai radicală împotriva răului, prin faptul că el spune cel mai categoric nu oricărui compromis, oricărui conformism”.

În ceea ce privește relația dintre monahism și căsătorie, Evdokimov scrie: „Sfințenia monahală și sfin­țenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului; și unul și celălalt au aceeași culme, Duhul Sfânt. Cei ce ajung pe culme, pe o cale sau cealaltă, intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului, și aici ambele căi, contradictorii pentru rațiunea umană, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice. Iată că se vede cum cea mai bună și poate singura metodă de aprofundare a valorii specifice a căsătoriei este înțelegerea măreției semnificației monahismului. În lumina și la școala lui vom înțelege mai bine vocația conjugală”.

Aceste cuvinte din volumul Taina iubirii ne arată cum, în gândirea lui Paul Evdokimov, se cristaliza treptat conceptul monahismului interiorizat. Criza actuală a monahismului poate sugera sfârșitul unui ciclu istoric, dar nu trebuie confundate formele trecătoare cu principiul său permanent. Deși se constată un declin al vocațiilor autentice, acesta poate deschide spre redescoperirea unei vocații monahale universale, trăite în moduri noi, fidele tradiției. Monahismul nu dispare, ci traversează ritmuri de înflorire și regres, rămânând, dincolo de context, expresia radicală a Evangheliei, în continuitate cu spiritul martiric al primelor veacuri. Spiritualitatea monastică are, așadar, ceva universal, care ține de universalismul Evangheliei. Evdokimov îl citează pe George Florovsky, care zicea că „se uită prea adesea caracterul provizoriu al monahismului”, iar mănăstirile sunt necesare doar pentru că lumea nu este pe deplin creștină, observa Sfântul Ioan Gură de Aur.

Criza monahismului, pe care o vede în a doua jumătate a secolului XX în Occident, este, în același timp și șansa universalizării exigenței evanghelice radicale. Iar universalizarea se realizează prin înțelegerea spirituală a voturilor monahale, care sunt „marea chartă a libertății umane”. „Sărăcia de bunăvoie eliberează de stăpânirea materiei și aceasta înseamnă o transmutație baptismală în noua făptură; castitatea eliberează de stăpânirea cărnii și aceasta înseamnă misterul nupțial al iubirii creștine (agape); ascultarea eliberează de stăpânirea idolatră a eului și aceasta înseamnă înfierea divină de către Tatăl. Toți, monahi sau nu, cer acestea lui Dumnezeu, urmărind structura tripartită a Rugăciunii Domnești: supunerea față de voia Tatălui; sărăcia celui care nu-i înfometat decât de pâinea cea spre ființă, euharistică; castitatea, adică curățirea de răutate” (Vârstele vieții spirituale).