Moştenirea mănăstirilor

Ca simplu pelerin vezi doar cele ce ţi se oferă sau ceea ce simplu vezi... chiar tu! Clădiri exterioare, curţi pline de flori, biserici grandioase poleite cu aur sau nu, obiecte de cult frumos împodobite şi trei-patru monahi cu un şir de pomelnice în mână. La toate acestea se adaugă o poză de grup sau individuală şi „cheia succesului“ unui pelerinaj este pe deplin realizată. Însă, ceva ne obligă să ne întrebăm: ce se ascunde de fapt în spatele a ceea ce vizităm? Există şi ceva diferit de „consumism“, din care putem să învăţăm ceva? Ne propunem, aşadar, să sondăm moştenirea mănăstirilor, pentru a înţelege corect ceea ce presupune şi înseamnă un loc de reculegere.

În primul rând, moştenirea mănăstirilor este una duhovnicească, fiind de fapt şi principalul scop al vieţii eclesiale: hristomorfizarea noastră prin Duhul lui Hristos. Taina unei mănăstiri sau al unui lăcaş de închinare nu stă în numărul cupolelor aurite, nici în cel al bogăţiei interioare, nici în cel al mărimii sau formei, nici în zidurile groase care o împrejmuieşte, nici în tezaurul mănăstirii sau în numărul fraţilor şi ostenitorilor, ci stă în pilda cea adevărată a monahilor şi a celor ce au vieţuit înainte, în mărturia locurilor sfinte călcate de urmele atâtor cuvioşi cunoscuţi şi necunoscuţi. Urmele metaniilor care au şlefuit pardoseala de piatră, raclele cu moaşte care sunt adăpostite în biserică, chipul curat al monahilor care vieţuiesc, privegherile de toată noaptea, lupta duhovnicească a monahilor pentru dobândirea Rugăciunii lui Iisus, iată moştenirea spirituală a unei mănăstiri. Mai mult de atât, tronează exemplul cel viu al celor ce şi-au afierosit viaţa lor Mântuitorului Iisus Hristos. Într-o societate plutocratică, obişnuiţi cu ideologia lui „a avea acum“, „a deţine“, „a poseda“, monahii ne arată că viaţa cu adevărat viaţă este numai atunci când îţi dedici viaţa ta Vieţii supreme, lui Hristos Domnul. Cetăţenia în cer este imboldul dat tuturor de orice monah. Şi poate că cel mai bun lucru ar fi să cugetăm că pe treptele sau pe lespezile pe care le păşim într-o mănăstire, pe aceleaşi trepte au călcat mulţi sfinţi cărora le înălţăm smerite rugi.

Cea de-a doua moştenire a mănăstirilor este una culturală. Prin muzeele deţinute de majoritatea mănăstirilor se transmit în forme reale, concrete, valoarea şi cultura unui popor. De la obiectele filigranate la odăjdii cu fir de aur, de la manuscrise vechi până la tiparniţe, de la icoane ale unor pictori celebri până la replici celebre ale unor opere, prin toate acestea se transmite o istorie concretă a unui popor, pe care o numim istorie spirituală. Mănăstirile nu au fost numai locuri de meditaţie, de retragere pentru practicarea ascezei la toate nivelele, ci şi vetre de cultură şi propovăduire a acestei culturi, o cultură care nu poate fi identificată decât numai împreună cu spiritualitatea şi istoria unui popor.

Cea de-a treia moştenire a mănăstirilor este una de factură socială. Bisericile mănăstirilor au fost în vechime şi locuri de „buchisire“ a abecedarului, loc pentru descoperirea primelor slove. Dacă poporul român se poate mândri că o anumită persoană a devenit o personalitate marcantă în trecutul istoriei, ar trebuie să recunoască meritul incontestabil al mănăstirilor de-a fi „şcoală“.

Şi dacă aceste trei argumentaţii nu sunt de ajuns, aş propune un alt considerent, ce-i drept mult mai „pământean“. Să observăm mănăstirile ca un loc de odihnă, sufletească şi trupească, ca un loc de refugiu din calea agitaţiei, stresului şi, de ce nu, din calea propriei nervozităţi.

Ţinând cont de toate acestea, când vom deveni din nou pelerini, să nu trecem doar pe la mănăstiri, ci să intrăm în duhul lor şi să simţim imensa moştenire pe care ne-a lăsat-o. Pozele se distrug, dar amintirea unui loc duhovnicesc rămâne...