„N-am învățat pe nimeni ceea ce nu am făcut mai înainte”

Părinții deșertului erau singuratici, oameni care își atârnau viața de Dumnezeu, ținta și hrana vieții lor în fiecare moment. Unii dintre ei mureau singuri, plini de nădejde, ascunși în brațele Domnului. Alții, în schimb, își așteptau sfârșitul pământesc înconjurați de ucenici și apropiați. Atmosfera era de sărbătoare.

Dacă Sfântul Apostol Pavel compară parcursul pământesc cu o competiție de atletism, cu o alergare în arenă, atunci putem merge un pas mai departe și să considerăm moartea linia de sosire. În jurul bătrânilor se adunau ucenicii și restul comunității. Era momentul sintezei. Clipa în care acumulările de o viață se decantează, cel mai adesea într-o frază memorabilă, care constituie principiu de viață pentru gene­rațiile viitoare. În câteva cuvinte se adună experiența de o viață, filtrată prin discernământul privirii retrospective și cu luciditatea ultimei respirații.
Ioan Casian vorbește despre un anume Avva Ioan, egumenul unei mari chinovii, despre care de altfel nu avem prea multe date, că atunci când sfârșitul i se apropia, „mergea cu încredere și voioșie spre Dumnezeu”. În acel moment frații „l-au rugat să le lase moștenire, după obicei, un cuvânt scurt și mântuitor, prin care să poată ajunge la desăvâr­șire în Hristos”. Sinteza bătrânului a fost scurtă, percutantă și profund monahală în gândul care o animă.

„Niciodată n-am făcut voia mea, și nici n-am învățat pe nimeni ceea ce n-am făcut mai îna­inte.” Monahismul este în mod esențial tradiție duhovnicească, în sensul în care fiecare nouă generație preia bagajul expe­rienței celor de dinainte. În aceas­tă tradiție tăierea voii, încredințarea totală în mâinile lui Dumnezeu este constantă. Am putea spune chiar că este premisa întregii aventuri spirituale. Dar mai este ceva în plus, sesizează bătrânul. Șirul acesta al generațiilor se leagă unul de celălalt prin conexiunea dintre învățător și ucenic, care se în­veșmântează împreună în har. O legătură de maximă apropiere și intimitate în care, în fiecare clipă, miza este viața veșnică. Apropierea aceasta implică deschidere totală, iar unde există o deschidere de acest tip, unde au căzut toate măștile și toate barierele, toate platoșele care ne apără sau ni se pare că ne protejează, acolo rănile se pot produce cu multă ușurință. Cea mai mică neglijență poate avea urmări pe termen lung. Orice relație duhovnicească are doi poli: ascultarea și povățuirea. Ascultarea presupune, după cuvintele bătrânului, să nu faci nimic din voie proprie, iar exigența povățuirii este experiența. Să nu înveți pe altul ceea ce tu nu ai pus în practică mai întâi, ceea ce nu ai cunoscut din experiență proprie.

Ascultarea și tăierea voii pe de o parte, dar pe de altă parte lărgirea permanentă a spectrului experienței sub povățuirea Duhului, în tensiunea dintre cele două constituie câmpul în care se petrece întreaga viață duhovnicească. Una fără cealaltă nu este posibilă fără riscuri nemăsurate.