Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Nefățărnicie și înțelegere
Gândirea Părinților pustiei este una eminamente practică, austeră, lipsită de un ambalaj stilistic spectaculos. Frumusețea lor ține în primul rând de simplitatea și, în același timp, acuratețea judecăților. Avva Isidor Pelusiotul, într-una din cugetările sale, reia un gând cu rădăcini biblice, anume că îndepărtarea de Dumnezeu are drept consecință imediată o serie de sciziuni perpetue între oameni. În cuvintele Avvei Isidor, „răutatea i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu și i-a dezbinat între ei. Trebuie să fugim valvârtej de ea și să urmăm virtutea care duce la Dumnezeu și ne reunește unii cu alții”. Dragostea de Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt mereu interconectate.
Avva Dorotei al Gazei arată că relația dintre om, Dumnezeu și semeni este asemenea relației dintre razele unui cerc și centru. Cu cât un punct se mișcă pe rază mai aproape de centru, cu atât se apropie mai mult și de punctele similare de pe celelalte raze. Mai aproape de Dumnezeu înseamnă mai aproape de semeni, aceasta este calea virtuții. În felul acesta monahii îmbunătățiți ajung să se roage pentru întreaga lume pe care o poartă în inima lor fără rest.
Dacă reflecția bătrânului s-ar opri aici, poate că ea nu ar aduce prea multe elemente noi. Avva continuă însă tranșant: „Definiția virtuții și a filosofiei: nefățărnicie și înțelegere”. E o mare luptă să dăm jos măștile care ne acoperă adevărata față. Mereu ni se pare că putem mima ceva mai atrăgător, mai convingător și mai ales mai demn de iubit decât suntem. Rezultatul este la fel de convingător ca masca ștanțată din plastic ieftin. Cu toate acestea, continuăm să acumulăm straturi succesive de măști, atât de multe, încât încetăm să mai cunoaștem pe noi înșine.
Fățărnicia, cu diversele ei grade, devine felul nostru de a fi. Avem adesea câte o față gata pregătită pentru toți cei cu care ne întâlnim. Lupta împotriva fățărniciei este, în primul rând, o luptă cu noi înșine, cu slăbiciunile și neputințele noastre.
Contactul constant cu propriile limite și efortul ascetic permanent te sensibilizează la neputințele celuilalt; îți deschid calea pentru înțelegerea diferenței, ba chiar și a efortului care poate fi necesar pentru cineva ca să realizeze lucruri ce pentru alții sunt extrem de simple și se împlinesc fără greutate. Cunoașterea de sine, nefățărnicia, lupta asumată cu patimile este calea către compasiune, către înțelegerea și integrarea iubitoare a celuilalt.
Nefățărnicia și înțelegerea despre care vorbește Avva Isidor Pelusiotul merg mână în mână. Sunt, în cele din urmă, ca două fețe ale aceleiași monede. E nevoie să fii onest cu tine însuți și cu ceilalți pentru a găsi resursele de a înțelege și de a compătimi. Experiența părinților ascetici ne arată că aceștia, cu cât erau mai aspri cu ei înșiși, cu atât puteau fi mai înțelegători cu apropiații. Acesta este cadrul în care se pot restaura relațiile umane, iar oamenii se vor apropia tot mai mult de Dumnezeu și unii de ceilalți. Aici este toată virtutea și filosofia, după Avva Isidor Pelusiotul.