Nepăsarea ne coboară din ceruri, iar deznădejdea ne afundă în prăpastie

În viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.

Diavolul a fost, la început, un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer“ (Luca 10, 18). Asemănarea diavolului cu un fulger vădeşte lumina pe care o avea el mai înainte şi cât de mare şi puternică a fost căderea lui.

Din nepăsător, trădător

Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe când vameşul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului.

Vrei să-ţi arăt cum o cetate întreagă s-a mântuit? Oraşul ninivitenilor a aflat mântuirea, pentru că nu a deznădăjduit. Cu toate că hotărârea lui Dumnezeu era: „Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!“ (Iona 3, 4), oamenii nu şi-au pierdut nădejdea şi îndrăzneala. Şi aceasta, cu toate că Dumnezeu nu le-a spus că se vor mântui dacă se pocăiesc. Să luăm şi noi exemplu de la aceşti oameni, şi chiar şi atunci când auzim de la Dumnezeu cuvinte de osândă, să nu ne pierdem nădejdea, ci să ne pocăim.

Cea mai eficientă armă a diavolului – deznădejdea

Ştiind toate acestea, să nu deznădăjduim. Nici o armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea. Tocmai de aceea el nu este atât de mulţumit când păcătuim, ca atunci când deznădăjduim. Apostolul Pavel ştia bine lucrul acesta. Astfel, când un creştin din Corint a căzut în desfrânare, le-a scris corintenilor: „Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte“ (1 Cor. 5, 1). Nu a spus „cum nici între neamuri nu se îndrăzneşte“, ci cum nici între neamuri nu se pomeneşte, Adică: „ceea ce neamurile nici măcar nu îndrăznesc să numească, voi aţi îndrăznit să faceţi“. Şi continuă: „Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat“ (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela că este semeţ, ci lăsându-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sănătoşi, aşa cum fac doctorii, care îi lasă pe bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele lor. Şi ei erau vinovaţi pentru păcatul aceluia, pentru că nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat. Apostolul arată că păcatul este al tuturor, pentru ca, în felul acesta, rana să se vindece mai uşor.

Este rău ca omul să păcătuiască, dar mai rău este să se laude cu păcatul său

Este rău ca omul să păcătuiască, dar mai rău este să se laude cu păcatul său. Căci dacă mândria îl păgubeşte pe cel virtuos, lipsindu-l de roadele virtuţilor sale, cu atât mai mult îl păgubeşte pe cel păcătos, care se laudă cu păcatul său, făcând ca vina sa să fie mai mare. De aceea spune Domnul: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: «Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»“ (Luca 17, 10).

Dacă cei care ţin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriţi, cu atât mai mult cel păcătos trebuie să-şi zdrobească inima, să plângă şi să se socotească pe sine mai prejos decât toţi. De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor: „…în loc mai degrabă să vă fi întristat“. „Ce zici? Altul să păcătuiască şi mie să-mi pară rău?“ Da. Pentru că suntem legaţi unul de celălalt, la fel ca mădularele unui trup. Ce se întâmplă cu trupul? Atunci când piciorul este rănit, vedem că şi capul se apleacă asupra piciorului. Ce are omul mai de preţ decât capul? Şi totuşi, la vreme de nenorocire, nu socoteşte valoarea sa. Aşa să faci şi tu. Ce spune Apostolul Pavel? „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng“ (Rom. 12, 15).

Dacă nu te îngrijeşti de fratele tău, măcar îngrijeşte-te pentru tine

Vezi cât de mult i-a înspăimântat? Pentru că aceştia credeau că răul se opreşte la cel care a păcătuit, el le-a spus: „Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?“ (I Cor. 5, 6). Ce înseamnă asta? Că dacă răul îşi urmează cursul, atunci el va atinge şi alte mădulare ale trupului. Trebuie, aşadar, să fiţi cu mare băgare de seamă la relele dintre voi. Să nu-mi spuneţi că numai unul a păcătuit, pentru că păcatul seamănă cu rana care a putrezit, iar putreziciunea se răspândeşte încet-încet la tot trupul. Atunci când o casă ia foc, toţi vecinii aleargă să ajute la stingerea focului, pentru ca văpaia să nu se răspândească şi la casele lor. Aşa le spune şi Apostolul Pavel corintenilor: Este foc! Să mergem să îl stingem înainte să se răspândească în toată Biserica. Iar dacă nu îţi pasă de păcat, deoarece, chipurile, a fost săvârşit de altcineva, nu faci bine, pentru că cel care a păcătuit nu este un străin. El este mădular al trupului Bisericii. Fii cu multă băgare de seamă! Dacă nu îţi pasă, va veni vremea să se răspândească răul şi la tine. De aceea, dacă nu te îngrijeşti de fratele tău, măcar îngrijeşte-te pentru tine. Pune stăvilar bolii, împiedică răspândirea ei.

Pe cel deznădăjduit diavolul îl tulbură, întunecându-i mintea cu tristeţe

Dacă oaia se află în gura lupului, să o tragem înapoi, înainte ca lupul să o înghită. Dacă barca este primejduită de furtună, să o salvăm înainte să se scufunde. Căci aşa cum barca se scufundă atunci când sunt valuri mari, la fel şi sufletul se îneacă în valurile tristeţii, dacă nu este cineva pe aproape care să-i ofere ajutor. Chiar şi tristeţea mântuitoare, pe care o simţim pentru păcatele noastre, poate să ne distrugă dacă este prea mare.

Pavel, cunoscând ce a făcut diavolul cu Iuda, s-a temut ca nu cumva să se întâmple şi aici acelaşi lucru. Iuda şi-a dat seama de păcatul său şi l-a mărturisit: „Am greşit vânzând sânge nevinovat“ (Matei 27, 4). Diavolul a auzit aceste cuvinte şi a înţeles că Iuda se apropie de drumul pocăinţei şi al mântuirii şi s-a temut. S-a gândit: „Domnul lui este iubitor de oameni. Când era aproape să fie vândut, Hristos a lăcrimat pentru el şi a încercat în tot felul să-l facă să-şi schimbe gândul. D-apoi acum, că este gata să se pocăiască, nu îl va primi, oare, la El? Doar pentru acest lucru a venit să Se răstignească“. Ce a făcut atunci diavolul? L-a tulburat şi i-a întunecat mintea cu tristeţe. S-a ţinut de el până ce l-a făcut să se spânzure şi să plece astfel din această lume înainte să apuce să se pocăiască. Dar, vai! Iuda s-a înecat în marea tristeţii şi a deznădejdii. Nu a făcut precum fiul risipitor din parabolă.

Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim!

Ştiind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne dispreţuieşte când ne întoarcem la El, dar ne primeşte înapoi cu multă dragoste - cu mai multă dragoste decât cea pe care o arată oamenilor sporiţi în virtute -, ştiind nu numai că nu-i pedepseşte pe cei rătăciţi, dar Se duce chiar să-i caute, ca să-i aducă din nou în turmă şi Se bucură mai mult pentru ei decât pentru cei drepţi, atunci când suntem căzuţi în păcat, nu trebuie să deznădăjduim, după cum, atunci când facem vreun lucru bun, nu trebuie să aveam o prea mare îndrăzneală. Când cădem, să ne pocăim, iar când săvârşim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere când lucrăm virtutea şi căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci când păcătuim şi ne cuprinde deznădejdea.

Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii)