Niccolo Machiavelli şi machiavelismul

Sunt numeroşi cei care consideră că Niccolo Machiavelli a fost promotorul politicii fără scrupule, lipsit de orice simţ al onoarei şi îndemnător la trădare şi crimă. Lucrul acesta arată cât de puţin este cunoscut acest reprezentant al literaturii universale. Expresia „scopul scuză mijloacele“ este cea mai citată din opera sa, fiind înţeleasă într-un singur sens, evident negativ. A fost Machiavelli un reprezentant al machiavelismului sau avem de-a face cu o transformare mitologică a sa într-o întrupare a răului?

Machiavelli a fost un reprezentant de seamă al diplomaţiei fiorentine. Într-o perioadă în care Italia era divizată în numeroase state independente, măcinate de conflicte şi războaie civile, a fost unul dintre puţinii care şi-a păstrat sângele rece. Nu putem tăgădui răceala operelor sale, raţionalismul dur şi sec care le caracterizează, sau unele soluţii îndepărtate de creştinism. Criticăm, însă, punerea pe seama lui a tuturor exceselor politice ulterioare şi apariţia termenului de machiavelism. Dacă Machiavelli ar fi suferit în mod real de machiavelism, atunci cum mai putem împăca acest lucru cu faptul că a fost un patriot desăvârşit? Există un personaj istoric pe care îl putem suspecta de machiavelism. Acesta este francezul Talleyrand, care a reuşit să slujească trei guvernări diferite care aveau doctrine total opuse. Machiavelli şi-a slujit cu credincioşie Florenţa natală, fără a o trăda vreodată, deşi a fost suspectat pe nedrept în această direcţie.

În altă ordine de idei trebuie să remarcăm că tratatul principal al lui Machiavelli, Principele, se înscrie cu succes într-o linie a operelor politico-militare promovate de autorii Antichităţii. Foarte multe principii comune se găsesc între el şi strategul chinez Sun-Tzu, spre exemplu. Timpurile cereau măsuri severe, trădarea şi otrăvirile fiind întâlnite la tot pasul în Italia. De aceea, o afirmaţie care ni se pare astăzi crudă era necesară la vremea respectivă şi chiar de apreciat. Să luăm un singur exemplu: „Se poate spune că foloseşti bine cruzimea, atunci când o săvârşeşti o singură dată şi constrâns de nevoia de a-ţi asigura puterea, dar nu continui pe aceeaşi cale, ci faci astfel încât acţiunea pe care ai săvârşit-o o dată să aducă un folos cât mai mare supuşilor. În schimb, cruzimile sunt rău folosite atunci când sunt puţine la început, iar cu vremea se înmulţesc, în loc să dispară“ (Principele, X, 38). Haideţi să disecăm puţin această afirmaţie. În epocă, asasinatele şi războaiele civile se petrec la tot pasul, iar paroxismul uciderii, de care suferă conducătorii, este aflat la cota maximă. Atunci când un om ca Machiavelli recomandă aceste măsuri, el ştie să ofere principelui care îi urmează sfaturile ceea ce tratatele de strategie numesc „o portiţă de scăpare“. Dacă unui conducător obsedat de faptul că urmează să fie trădat îi interzici să pedepsească aspru, chiar şi cu moartea pe cei suspecţi, acesta nu te va asculta, ci va continua să ucidă fără milă nenumăraţi nevinovaţi. Marii dictatori sunt un exemplu bun în acest sens. Dar, dacă îi permiţi într-un singur caz, maximum două, să facă uz de forţa sa, nu neapărat spre a ucide, conducătorul nu va mai fi atât de exagerat.

Am folosit exemplul pedepsei cu moartea tocmai pentru că suntem tentaţi astăzi să-i considerăm pe toţi cei care l-au folosit ucigaşi. Degetele de la o mână sunt arhisuficiente pentru a-i desemna pe marii conducători care nu au făcut acest gest măcar o dată. În orice cultură, trădarea se pedepsea cu moartea. Machiavelli nu îndemna la moarte, ci doar la atenţie, prudenţă şi milostivire. În ultima frază vedem cât de înverşunat este împotriva cruzimilor inutile.

De aceea, considerăm că este nevoie de dreaptă socoteală înainte de a condamna un autor sau a-l considera interzis. Deseori, a fost suficientă considerarea greşită a unui pasaj pentru ca întreaga operă să fie condamnată. În mod clar, Machiavelli nu a fost machiavelic, dar acest lucru nu-l putem afla de la cei care consideră că „scopul scuză mijloacele“, ci doar citindu-i opera.