O pagină din istoria cernicană - protosinghelul Teofan Milia

Deși Biserica Ortodoxă Română a fost cutremurată de Decretul 410 din anul 1959, în urma căruia mulți monahi au fost forțați să părăsească mănăstirile în care viețuiau, unele așezăminte monahale au rămas în continuare locuri ale trezviei și nevoințelor duhovnicești, iar fiecare dintre cei rămași s‑a străduit, după propria măsură, să Îi urmeze lui Hristos și să‑și închine întreaga viață Stăpânului vieții veșnice.

Dintre aceste vetre monahale, Mănăstirea Cernica a strălucit vreme îndelungată ca o veritabilă Lavră a Țării Românești, bucurându‑se de o recunoaștere aparte. Prestigiul ei s‑a accentuat mai ales prin lucrarea stareților de seamă, Cuvioșii Gheorghe și Calinic, canonizați de Biserica noastră și înfățișați drept pilde de viețuire monahilor din ținuturile de la nord de Dunăre și nu numai.

După venirea la cârma Bisericii Ortodoxe Române a Patriarhului Justinian Marina, Mănăstirea Cernica s‑a bucurat de o grijă deosebită. Încă din primii ani ai arhipăstoririi sale, mănăstirea a intrat într‑un amplu proces de restaurare și înnoire, menit să îi redea frumusețea pierdută și să întărească temeliile sale spirituale și materiale.

În acele vremuri tulburi, când autoritățile încercau să sugrume viața monahală, Mănăstirea Cernica s‑a arătat un bastion al nevoinței și al trăirii autentice. Spre deosebire de alte vetre monahale, care erau pustiite sub presiunea restricțiilor impuse de regimul ateu, aici dăinuia încă o obște numeroasă, adunată în jurul idealurilor monahismului ortodox și al rânduielii călugărești de odinioară. În veacul al XX‑lea, Mănăstirea Cernica s‑a distins nu doar prin vechimea și frumusețea sa, ci și prin vrednicia stareților săi, unii dintre ei fiind chemați, în timp, la slujiri mai înalte.

În rândul obștii s‑au numărat monahi cu viață aleasă, mari cărturari, liturgiști, cântăreți și păstrători ai ethosului filocalic, fiecare lăsând o urmă de lumină în paginile istoriei duhovnicești. Cu smerenie și dăruire, ei au oferit din vistieria inimii roadele cele bune, așezându‑le ca prinos înaintea Jertfelnicului Domnului.

În contextul schimbărilor din România anilor ’70, cu monahi închiși în temnițe, alții atent urmăriți și nedreptățiți de către regimul comunist, Cernica funcționa ca o mănăstire misionară. Mulți credincioși din București, dar și din alte locuri ale țării, își îndreptau pașii către această oază de liniște și rugăciune în zilele de sărbătoare ori de duminică, îngenunchind îndeosebi înaintea raclei care adăpostește moaștele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, ridicând cu inimă smerită rugăciuni din adâncul sufletului.

În perioada de libertate, începând cu anul 2005, aici au fost așezate spre închinare și moaștele Sfântului Cuvios Gheorghe (†1806), starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

Cele două canonizări, a Sfântului Calinic, în anul 1950 - urmată de proclamarea solemnă din 1955 - și cea a Sfântului Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, din anul 2005, au adus pentru Mănăstirea Cernica o revărsare de daruri și frumuseți duhovnicești. Printre acestea se numără și mulțimea tinerilor care și‑au închinat viața slujirii Domnului.

Într‑o astfel de călătorie pe calea regăsirii de sine s‑a așezat și Teodor Milia, un suflet însetat de absolut, care, începând cu anul 1972, și‑a afierosit pașii Mănăstirii Cernica. A pășit mai întâi pragul viețuirii călugărești ca frate, pentru ca mai apoi să îmbrățișeze celelalte trepte ale slujirii: rasofor, monah, ierodiacon, ieromonah și, în cele din urmă, protosinghel. Toate aceste rânduieli i‑au fost încredințate sub ocrotirea și binecuvântarea acestei mănăstiri, care i‑a fost nu doar casă, ci și altar de nevoință, lumină călăuzitoare și izvor de desăvârșire duhovnicească.

Tânărul Teodor (al cărui nume înseamnă „dar al lui Dumnezeu”), fiu al meleagurilor vrâncene, născut în satul Vulturu, la hotarul dintre Moldova și Muntenia, părea chemat pentru căutări mai înalte, dincolo de orizonturile lumești. După ce a urmat școlile vremii, drumul său lăuntric, aprins de o râvnă și chemare profundă, l‑a condus spre liniștea și nevoința mănăstirească, urmând între timp cursurile Seminarului Teologic din București și, mai apoi, ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Capitală.

În 1972, anul închinovierii sale, la Cernica erau mulți călugări vârstnici care constituiau pilde de viețuire pentru tinerii novici. Printre aceștia, fratele Teodor a găsit modele vrednice de urmat, chipuri luminate de har, care au devenit repere pentru pașii săi duhovnicești. Sub îndrumarea lor, și‑a purificat sufletul în cuptorul ascultării și al smereniei, primind, odată cu tunderea în monahism, numele de Teofan.

Unul dintre oamenii providențiali ai acestui început a fost arhimandritul Roman Stanciu, starețul Mănăstirii Cernica în acea vreme. Spre el și‑a îndreptat cererea de a fi primit în obștea cernicană, iar sub oblăduirea sa a făcut primii pași pe calea monahală, într‑un loc unde timpul părea să curgă altfel - nu în tumultul grijilor pământești, ci în ritmul tainic al rugăciunii, al slujbelor și al nevoințelor duhovnicești.

După cum se știe, arhimandritul Roman era un om aspru. Privea cu atenție la cei din jur, cerea ascultare desăvârșită și disciplină de fier. Poate de aceea așteptările lui s‑au îndreptat și către tânărul novice venit de pe băncile școlii, dar crescut în duh creștin, în ținutul oștenilor lui Ștefan, urmașii Vrâncioaiei din Țara Vrancei.

La scurt timp după această întâlnire, pe care o putem așeza sub semnul lucrării lui Dumnezeu, arhimandritul Roman Stanciu a fost chemat la slujirea arhierească.

Multe obligații și responsabilități se adăugaseră pe umerii noului arhiereu și, totuși, gândul și pașii Episcopului Roman se reîntorceau, adesea, la Cernica. Așadar, nu doar gândurile și rugăciunea fostului stareț întăreau lavra cernicană, ci și prezența sa fizică, având îngăduință de la Patriarhul Justinian ca două zile din săptămână să le petreacă în mănăstire.

Ca orice slujitor al Bisericii aflat într‑o astfel de ascultare, Episcopul Roman avea nevoie de un om de încredere, un sprijin statornic în tumultul îndatoririlor sale. Privirea sa s‑a oprit asupra fratelui Teodor, în care descoperise nu doar virtutea ascultării, ci și râvna de a sluji. Astfel, l‑a luat alături de sine, privindu‑l ca pe un ucenic și încredințându‑i ascultarea de șofer. Având mare încredere în el, l‑a luat apoi la Reședința episcopală de la Mănăstirea Radu Vodă. A călătorit cu el prin întreaga eparhie, mult mai întinsă în acea vreme, până în cea din urmă zi a vieții sale.

Privind retrospectiv la cele două decenii de slujire arhierească a Episcopului Roman, se poate vedea limpede că părintele Teofan Milia nu i‑a fost doar un simplu ucenic, ci un adevărat sfetnic și slujitor jertfelnic, un om pe care episcopul se putea sprijini în orice împrejurare. Ascultarea sa nu s‑a mărginit doar la aspectele mari și vizibile, ci s‑a manifestat și în gesturile de o smerită grijă, care dau măsura adevăratei slujiri: îi pregătea câte o gustare, un ceai, un pahar cu apă, după cuvintele Evangheliei, se îngrijea de rânduiala casei episcopale și se străduia să fie o gazdă bună pentru oaspeții care îi treceau pragul.

Căci, într‑o epocă de prigoană și suspiciune, vizitele la Reședința episcopală erau rezervate doar celor apropiați cu adevărat, prieteni ai inimii și ai sufletului. Pe unii dintre ei îi cunoștea de mult timp, de la Cernica, unde se formase și el, iar de alții s‑a apropiat pe parcurs.

Dacă citim anumite pagini de jurnal, vom afla că adeseori, la invitația Episcopului Roman, poposeau în reședința sa viitorul Mitropolit Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Gherasim Cristea, arhimandriții Sofian de la Antim, Benedict Ghiuș, Grigorie Băbuș, Irineu Chiorbeja, Preotul profesor Dumitru Stăniloae și mulți alții. Unii veneau pentru sfat, alții pentru o rugăciune, iar alții pentru a se bucura de un moment de comuniune alături de acest ierarh sobru, dar primitor, bucuros de oaspeți și de părtășia unor suflete unite de aceeași râvnă pentru Hristos.

În toate aceste împrejurări, părintele Teofan Milia, cel ce avea să ajungă mai târziu protosinghel, a jucat un rol esențial. Nu s‑a îngrijit doar de cele ale Martei, ci și de ale Mariei. A fost mai mult decât un slujitor devotat; a fost un ucenic dedicat și atent, un colaborator discret al Episcopului Roman. În anii de pe urmă, după mutarea la Domnul a Episcopului Roman (†1994), părintele Teofan Milia s‑a reîntors la mănăstirea sa de metanie.

Din cei 50 și mai bine de ani petrecuți la Cernica, o parte i‑a dăruit misiunii Bisericii, însoțindu‑l pe Episcopul Roman, iar ultimii 30 de ani i‑a petrecut în casa Părintelui Celui Bun, în locul pe care și l‑a dorit încă de când a ales slujirea Bisericii prin viețuire monahală.

În această ultimă perioadă a vieții, l‑am întâlnit și eu. Om al rânduielii monahale, făcea parte din Consiliul duhovnicesc al mănăstirii. De‑a lungul anilor, a slujit și ca eclesiarh al lavrei, îngrijindu‑se cu evlavie de biserica mare, asemenea unui bun iconom al casei lui Dumnezeu. Nu s‑a mulțumit doar să păstreze ceea ce moștenise, ci s‑a ostenit să aducă îmbunătățiri, să înfrumusețeze și să întărească într‑o anumită măsură această vatră monahală. A pus suflet și s‑a ostenit, contribuind nu doar prin inițiativă, ci și prin jertfa personală, folosind veniturile proprii, sprijinul familiei și al unor ucenici apropiați. Roadele acestor strădanii s‑au văzut în ultimii ani în obștea cernicană, unde lucrările realizate sub îndrumarea sa au devenit mărturie a dragostei și râvnei cu care a slujit până la sfârșit.

Avea o minte limpede și o memorie remarcabilă, un dar prețios care îl făcea martor al unor evenimente și lucrări demult așezate sub vălul uitării. Când am alcătuit un volum dedicat Episcopului Roman, l‑am consultat în privința unor evenimente și lucrări ale vlădicului, pe care și le‑a amintit, oferind detalii pe care puțini le mai cunoșteau.

Așa cum se întâmplă în general în viața oamenilor, a fost încercat de o grea suferință, însă a primit‑o cu aceeași smerenie și credință cu care își trăise întreaga viață monahală. Nu s‑a plâns, ci și‑a purtat crucea cu răbdare și nădejde, asemenea unui nevoitor care știe că dincolo de durerile trecătoare ale acestei lumi se află odihna veșnică în lumina lui Hristos.

Locul de veșnică odihnă și l‑a pregătit cu aceeași rânduială și smerenie cu care a trăit jumătate de veac: în cimitirul Mănăstirii Cernica, aproape de mormântul Episcopului Roman, cel pe care l‑a slujit cu devotament și ascultare neclintită, alături de alți monahi cernicani, nevoitori ai rugăciunii și păstrători ai rânduielii monahale, care rămân înscriși nu doar în pomelnicul mănăstirii, ci și în amintirea celor care i‑au cunoscut și prețuit.

Peste 50 de ani de trăire cernicană! Un drum lung, împletit din ascultare și slujire, din tăcere și rugăciune, pe care se vor fi petrecut întâmplări multe, purtate în taina inimii. Cu siguranță, în inima sa va fi adunat și multe frământări, ca în orice viață ce se dăruiește cu totul lui Dumnezeu.

Multe dintre realizările personale și evenimentele la care a luat parte părintele Teofan se constituie în veritabile pagini de istorie eclesială, în parte uitate, dar rămase mărturie vie pentru cei care caută să descopere adevărurile nerostite ale unei epoci zbuciumate.

Împliniri, dar și neîmpliniri - căci ce viață, fie ea și monahală, poate fi lipsită de încercări?

Lacrimi și suferință îndelungată, cu nădejdea că și firea va fi izbăvită din robia stricăciunii (Romani 8, 21).

Și totuși, privind în urmă, părintele Teofan Milia nu a lăsat doar amintiri, ci și o moștenire duhovnicească: un exemplu de statornicie, de slujire jertfelnică și de credință nestrămutată. Peste toate - peste anii trăiți în nevoință, peste ascultările împlinite, peste frământările și împlinirile unei vieți puse în slujba Bisericii - se așază acum, ca o binecuvântare tainică, rugăciunile Episcopului Roman pentru ucenicul său cel jertfelnic și ascultător.

Dincolo de ape, în Ostrovul Cernicăi, înconjurat de cei care au sfințit acest loc prin rugăciunile și nevoințele lor, așteaptă ziua cea mare a Învierii, întru nădejdea făgăduinței dumnezeiești.

Citiți și: Obștea cernicană și-a luat rămas-bun de la protosinghelul Teofan Milia