O schimbare de perspectivă

Amma Sincletica a zis: „Aici, jos, nu putem deveni fără grijă. Scriptura zice: Cine crede că stă în picioare, să ia aminte să nu cadă (I Corinteni 10, 12). Navigăm în nesiguranță. Psalmistul spune că viața noastră este o mare; or, unele locuri din mare au stânci, altele sunt pline de fiare, iar altele sunt liniștite. Noi credem că navigăm în partea liniștită a mării, în vreme ce oamenii din lume navighează pe valuri învolburate. Navigăm ziua, cârmuiți de soarele dreptății. De multe ori însă, se întâmplă ca mireanul să se trezească și să-și salveze barca din noianul întunecat de ape, iar noi să ne scufundăm, din nepăsare, în apa liniștită, deoarece am lăsat din mâini cârma dreptății”.

În mod obișnuit avem ideea că monahii reprezintă trupele de elită ale Bisericii în războiul nevăzut, avangarda. Că ei sunt cei care se avântă acolo unde intensitatea e cea mai mare și curajul lor este de neegalat. Maica Sincletica, în schimb, alege să fie din nou surprinzătoare și întoarce pe dos așteptările noastre. Pentru ea, călugării sunt cei care navighează pe ape liniștite, în vreme ce mirenii plutesc pe ape învolburate.

Această întoarcere de perspectivă nu e un simplu paradox pedagogic, ci o chemare la vigi­lență. Monahii au ales, prin viața lor, să părăsească tumultul lumii pentru a intra într-un alt fel de bătălie - una subtilă, lăuntrică. Dar, tocmai pentru că se află într-un mediu aparent liniștit, pericolul somnolenței duhovnicești e mai mare. Îi pândește riscul mulțumirii de sine călduțe, al iluziei că drumul este sigur, că deja ești pe calea cea bună. Așa cum un marinar poate fi ispitit să lase cârma în voia apei atunci când marea e liniștită, tot așa și monahul - sau oricine dintre noi care crede că nu mai este prins în ghearele lumii - poate fi ispitit să se odihnească prea devreme.

În același timp, amma Sincletica recunoaște că în lume - adică în vâltoarea vieții cotidiene, cu grijile, responsabilitățile, suferințele și încercările ei - unii oameni reușesc, prin trezvie și curaj, să-și salveze barca sufletului. Avertismentul este dublu: și pentru cei din lume, și pentru cei retrași. Nu locul în care te afli determină biruința sau căderea, ci starea inimii și lucrarea harului. „Cine crede că stă în picioare, să ia aminte să nu cadă” - acest cuvânt nu este adresat doar mirenilor sau doar călugărilor, ci tuturor celor care Îl urmează pe Hristos.

Viața duhovnicească este navigație. Fiecare dintre noi suntem chemați să cârmuim corabia sufletului în apele acestei vieți. Uneori marea este agitată, alteori înșelător de calmă. Fiarele sunt adesea gândurile și patimile care pândesc din întunericul necercetat al inimii. Stâncile sunt judecățile pripite, mândria, neascultarea. Când amma Sincletica vorbește despre soarele dreptății, ea ne amintește că Hristos este Cel care ne luminează drumul, dar lumina Sa nu ne scapă de responsabilitatea propriei vegheri.

Cuvintele acestei maici sunt pline de înțelepciune: ele demontează falsa siguranță și idolatrizarea unor forme exterioare ale vieții creștine. Ne cheamă să nu ne încredem în „liniștea” aparentă, ci să rămânem treji. Pericolul cel mai mare, ne avertizează ea, nu este furtuna din afară, ci pierderea cârmei din mâini.

Amma Sincletica ne arată astfel că nu există poziție sigură în această lume căzută. Fiecare clipă poate deveni prilej de scufundare sau de salvare. Totul depinde de cât de atent și de smerit rămâne sufletul nostru în fața Domnului. Căci doar navigând cu frică de Dumnezeu și cu încredere în mila Sa putem ajunge la limanul vieții veșnice.