O singură faptă bună

Una dintre cele mai cunoscute imagini din romanul dostoievskian Frații Karamazov este cea a firului de cea­pă care poate funcționa ca o punte în iad și rai; o singură faptă bună făcută într-o viață poate fi salvatoare. Povestea este următoarea: „A fost odată ca niciodată o femeie rea și hapsână. Și femeia aceea a făcut cât a făcut umbră pământului și, împlinindu-i-se so­rocul, a murit. Și murind n-a lă­­sat după ea nici o faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea și au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal și-și tot frământa mintea: «Oare ce faptă virtuoasă o fi săvârșit în via­ța ei ca să pot pune o vorbă bună pentru ea la Dumnezeu?» și, aducându-și aminte, se duce el și-i spune lui Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir de ceapă și l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă». «Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, și dă-i-l să se agaţe de el, și pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbutești s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum.» Îngerul a coborât degrabă în iad și, întinzându-i firul de ceapă, a zis: «Apucă-te vârtos de el, femeie, și eu am să te scot afară». Și a început să tragă binișor, binișor de fir, până ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalți osândiți, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agățat care mai de care de ea, să-i tragă și pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare și să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine și firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad şi arde şi acum în focul gheenei. Îngerul a izbucnit în plâns și a plecat”.

Povestea aceasta are toate datele pentru a se putea așeza, cu ușurință, între marile po­vești ale lumii pentru că, dincolo de înve­lișul aparent naiv al unei snoave rusești, ea se pretează la o adân­că interpretare și este ilustrativă pentru metehnele sufletului omenesc. Frag­­mentul din Fra­ții Karamazov mi-a venit în min­te când am citit următoarea apof­tegmă: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Poate cineva să își pună speranța într-o singură faptă?» Bătrânul i-a zis: Avva Ioan a zis: «Eu vreau să am câte puțin din toate virtuțile»”.

Povestea rusească este cea mai bună tâlcuire pentru aces­t vechi dialog purtat cândva în deșertul egiptean între doi monahi și care mai apoi a trecut, din generație în generație, până la noi. Înțelesul este urmă­torul: fiecare faptă bună, fiecare ­virtute practicată își lasă ­amprenta asupra sufletului într-un anume fel. Sufletul este motorul care pune în mișcare toate actele noastre, dar în același timp este, el însuși, modelat de faptele săvârșite. Din perspectiva lui Dumnezeu, o singură faptă bună ar putea fi mântuitoare. Sufletul însă nu poate primi această mântuire pentru că, în afara unei mici oaze, este ca un deșert arid și gol. O singură faptă bună, un singur fir de ceapă dăruit, nu poate învăța sufletul generozitatea. De aceea, soluția avvei Ioan cel Pitic este echilibrată și eficientă. Fără excese, cu puțin din fiecare virtute, sufletul se dezvoltă echilibrat și complet.