Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Oamenii Bisericii
Trecerea la cele veşnice a celui care a fost timp de aproape două decenii arhipăstorul românilor ortodocşi din Cluj şi în acelaşi timp un exponent de marcă al Ortodoxiei româneşti din ţară şi de peste hotare reprezintă un moment trist al vieţii Bisericii neamului nostru creştinat apostolic, pe care istoria, în curgerea ei implacabilă, îl va consemna ca atare. Impactul pe care personalitatea mitropolitului Bartolomeu l-a avut şi cu siguranţă îl va mai avea ceva vreme asupra clerului şi credincioşilor eparhiei amintite mai sus este incontestabil, înscriindu-se, confirmând şi totodată depăşind graniţele unui testament aşternut pe hârtie. Plecarea lui la Ceruri are un efect similar în mentalul şi spiritualul comunional local, care l-au cunoscut într-o intimitate firească, adesea inaccesibilă celor de mai departe. Instituirea celor trei zile de doliu local, iniţiativă venită din exteriorul contextului bisericesc, confirmă o dată în plus o emoţie la care s-a conectat întregul spaţiu în cauză. Ataşamentul expres pe care i l-au dovedit apropiaţii nu înseamnă obligatoriu şi epuizarea lui exclusivă în contextul influenţat îndeaproape.
Dar marii oameni ai Bisericii nu sunt doar locali, momentani, pentru o anumită zonă sau un anume peisaj. Marii oameni ai Bisericii nu sunt nici numai pentru ei sau pentru câţiva prieteni apropiaţi, ci pentru noi toţi. Poate că ne-am obişnuit să izolăm astfel de clipe în graniţele unui timp şi ale unui loc îndepărtate de noi, crezând că toate acestea sunt departe de propriile noastre interese. Poate că privim istoria care nu se petrece exact sub ochii noştri, dar în Biserica din care toţi facem parte, ca istoria unui popor străin. Ne gândim că un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române adormit în Domnul într-o eparhie îndepărtată este o chestiune care nu ne priveşte prea mult. Poate că totuşi nu suntem încă pregătiţi pentru a înţelege o comuniune pe care de altfel o repetăm mecanic. Doliul acesta, ca de altfel şi doliul ori bucuria Bisericii din zilele şi anii ce vor urma, este o invitaţie ce se actualizează constant şi în care periodic se schimbă numele şi datele. Invitaţia din aceste zile conţine numele unui om a cărui calitate principală este, îndrăznesc să afirm, mai presus de anvergura literară, teologică, predicatorială sau pastorală şi mai ales în calitate de ierarh, aceea de om al Bisericii. Trăind şi lucrând pentru Biserică ne identificăm cu el, ca de altfel cu toţi marii oameni ai Bisericii care trăiesc şi lucrează încă şi acum, dincolo de aprecieri sau afinităţi personale, de rezerve exprimate fundamentat, de neputinţe sau distorsionări istorice şi de ambiţii momentane. Istoria bucuroasă ori tragică a unui om, cu atât mai mult a unui ierarh al Bisericii faţă de care ne afirmăm apartenenţa, este propria noastră istorie. Ne identificăm cu el, îl asumăm şi îl pomenim ca fiind al nostru. Viaţa lui este o bucată din marea noastră viaţă comună. El devine parte din peregrinarea noastră pământească de durată relativă. Fiecare credincios al Bisericii, cu atât mai mult cei care sunt în fruntea ei, reprezintă pavajul unei moşteniri pe care vom păşi mai departe, înscriindu-se şi determinând în veşnicie destinul nostru comun. Doliul la moartea unui om al Bisericii nu se cuantifică aplicând teoria politicii bizantine, deşi inevitabil gândurile ne poartă şi spre aceste laturi. Doliul la moartea mitropolitului Bartolomeu este, mai presus de orice, un semn al oamenilor Bisericii pentru un om al Bisericii.