Cel ce reuşeşte să atingă starea minţii ce este desemnată prin conceptul de înţelepciune, atunci depăşeşte cele ale filosofării ca act discursiv către filosofarea ca theoria, contemplaţia supra-culturală sau, mai exact, meta-culturală. Este aici un "program" cultural paradoxal, deşi perfect întemeiat pentru Tradiţia Răsăritului: cultura, înţeleasă ca o "îngroşare" a trupului, ca o haină cu care omul se acoperă pentru a-şi acoperi goliciunea şi neputinţele cunoaşterii sale căzute, trebuie să devină o haină străvezie şi ţesută dintr-o singură bucată, asemenea cămăşii lui Hristos.
Omul, aşa cum îl cunoaşte istoria, nu poate fi înţeles fără dimensiunea sa culturală: cultura nu este un act elitist sau unul de excepţie, ci omul pur şi simplu nu poate vieţui fără această "interfaţă". Cultura poartă însă, în acelaşi timp, calea către depăşirea ei, către accederea la o stare mai înaltă de cunoaştere ce poate fi descrisă ca "simplă" sau "necompusă", întrucât nu mai implică discursivitatea, mişcarea minţii. Despre această din urmă stare ne vorbeşte Sfântul Isaac Sirul în scrierile sale mistice.
.jpg)
