Ortodoxia, calea către viața veșnică

Întâia duminică a Sfântului și Marelui Post al Păresimilor este o zi de mare sărbătoare, ce marchează biruința Ortodoxiei în fața valurilor adeseori zbuciumate ale mării acestei vieți prin care a avut și mai are încă de trecut Biserica.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi, pregătindu-i pentru momentul important al misiunii lor, după ce le-a poruncit să transmită cuvântul Evangheliei Sale până la marginile pământului: „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni, dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi”. Cuvintele acestea aveau să se împlinească îndată după Învierea Sa din morți și după Înălțarea la cer, când au fost întemeiate comu­nitățile din Ierusalim și alte locuri, acolo unde se aflau ucenicii Lui.

La Ierusalim s-a făcut simțită furia iudeilor împotriva noii învățături, apoi viața tânărului vlăstar creștin s-a întunecat de ura nestăvilită a persecutorilor din întreg imperiul și de atitudinea ostilă care aveau să-i încerce pe toți cei care urmau cuvântul Domnului. La început, pentru o perioadă de mai bine de 250 de ani, au avut loc persecuții sângeroa­se, încheiate odată cu Edictul de la Mediolanum al împăratului Constantin cel Mare, în anul 313. Acestea au continuat sporadic, mai ales în vremea împăratului Iulian Apostatul, și apoi în diferite locuri ale lumii, așa cum s-a întâmplat și la Constantinopol prin ereziarhi, dar și prin lupta acerbă împotriva sfintelor icoane.

Lupta a început în vremea împăratului Leon al III-lea Isaurul, în veacul al VIII-lea, și avea să scoată icoanele din catedrale, mănăstiri, biserici, dar și din casele credincio­șilor, spunându-se că cei care se închină icoanelor sunt idolatri.

Această părere greșită, rod al neînțelegerii faptului că Mântuitorul Hristos, întrupându-Se la plinirea vremii, S-a născut din Fecioara Maria, făcându-Se asemenea nouă în afară de păcat, avea să ducă pe mulți oameni, chiar și pe unii slujitori ai Bisericii, într-o nouă formă de înșe­lare, tăgăduind învățătura dreptmăritoare și necinstind icoanele.

După o perioadă de încercări, cu multă jertfă și sânge pentru mărturisirea credinței în rândul slujitorilor Bisericii, al monahilor, dar și al credincioșilor, cultul sfintelor icoane a fost reașezat în urma Sinodului local care a avut loc la Constantinopol în anul 843. Cei prezenți la Sinod aveau să hotărască în capitala imperiului faptul că se cuvine să aducem cinstire icoanelor, nu la fel cu adorarea datorată lui Dumnezeu, ci doar cinstire sau venerare, așa cum se cuvine îngerilor, sfinților și sfintelor moaște.

Pentru a înțelege ce înseamnă prezența creștinilor dreptmăritori în lume, în fața primejdiilor și a osti­lității care vin din diferite segmente ale vieții de acum și de altădată, vom cita pe Tertulian, care spunea la sfârșitul veacului al II-lea: „Voiți să vă măsurați cu noi? Nu ne lipsesc numărul și puterea. Suntem de ieri și noi creștinii vă umplem orașele, insulele, palatele, Senatul și Forul. Numai templele vi le lăsăm ca să alunecați în continuare în idolatrie. Așa de mulți suntem că, dacă ne-am duce într-un loc îndepărtat, vă veți înspăimânta de pierderea atâtora, de dezorganizarea serviciilor, de tăcerea de moarte ce s-ar produce în țară în urma plecării noastre”. Creș­tinii au luptat pentru păstrarea învățăturii dreptmăritoare, întrucât nu a fost nici o învățătură care să nu fi fost lovită: Taina Sfintei Treimi, Dumnezeirea Mântuitorului, Fecioria Maicii Domnului, Sfintele Taine ale Bisericii, Crucea, Sfinții, Moaș­tele, toate au fost contestate, dar adevărul a învins, așa cum avea să ne arate și biruința Ortodoxiei de la jumătatea veacului al IX-lea.

Cel mai important lucru se cuvine să fie acela al mărturisirii, al prețui­rii și recunoștinței față de Dumnezeu pentru privilegiul de a ne fi născut în familii dreptmăritoare. Marele dar al credinței, cel dintâi dintre toate, este să fim trăitori ai Trupului Tainic al Mântuitorului, care este Biserica. Avem însă și datoria de a sluji această Maică duhovnicească. Să ascultăm de Biserică, să o iubim, să o ajutăm. Iubirea credincioșilor față de Biserică este adeseori întâlnită în comunitățile vii, acolo unde preotul este atent cu îndrumarea credincioșilor lui, oamenii sunt iubitori de Dumnezeu, se străduiesc să împlinească poruncile Lui, puterea întunericului nu își găsește loc, iar iubirea domină.

Cei adunați în Sinodul de la Constantinopol în anul 843 au hotărât între altele ca prima duminică din Postul Mare să fie numită Duminica Ortodoxiei, a biruinței dreptei învă­ță­turi a Bisericii, inspirată de cuvintele Evangheliei și scrierile Sfin­ților Părinți, asupra nenumăratelor încercări încă din vremea persecu­țiilor.

Proclamarea Duminicii Ortodoxiei în urmă cu aproape 1.200 de ani era de fapt biruința și ajutorul Mântuitorului oferit ucenicilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului”, iar Biserica pe care a înteme­iat-o, nimeni, nici porțile iadului, nu are cum să o lovească, până în ziua din urmă.

În amintirea acestui eveniment important care a avut loc la Constantinopol în prima duminică a Sfântului și Marelui Post din anul 843, credincioșii vin la Sfânta Liturghie în număr mai mare decât în alte zile, mărturisind prin pre­zența lor, prin purtarea în mâini a icoanelor și a Sfintei Cruci, credința pe care o avem de la Mântuitorul Hristos, transmisă prin Sfinții Apostoli și urmașii lor.

Ortodoxia înseamnă dreapta credință și dreapta viețuire. Dacă am primit de la Sfântul Botez dreapta credință, rămâne ca fiecare dintre noi să devină și împlinitori ai faptelor bune, oameni ai pocăinței, așa cum ne îndeamnă în această perioadă cântările, lecturile și cuvintele care ne amintesc că toți avem nevoie de întoarcere din lumea păcatului, de schimbarea vieții noastre (metanoia), ceea ce se întâmplă de fapt în omul dinăuntru, nu atât în cel exterior, realităţi observate de oameni, îndelung mediatizate și apreciate.

Încercările prin care a trecut Biserica în veacurile al VIII-lea și al IX-lea sunt greu de zugrăvit în puține cuvinte. În fruntea celor care au luptat s-au aflat mai ales călugării. În afară de învățătura Sfântului Ioan Damaschin, care a fost un îndreptar în acele momente, amin­tim și pe Teodor Studitul, Nichifor Mărturisitorul și alții asemenea lor. Foarte grea a fost situația în vremea împăratului Teofil, care în cei 13 ani de domnie (829-842) a hotărât ca în biserici să fie zugrăvite picturi cu păsări și animale. Era împotriva tuturor celor care se opuneau poruncii împără­tești. Mănăstirile au fost devastate, călugării, cei mai mulți dintre ei, au fost mutați în temnițe, fiind urmăriți, asemenea făcătorilor de rele, singurii vinovați pentru încercarea de a păstra Ortodoxia. Împărăteasa Teodora a încercat să salveze câte ceva, dar nu au reușit nici ea, nici sora împăratului. Mai mult decât atât, copiii și apropiații familiei imperiale nu aveau voie să își viziteze rudele care cinsteau icoanele, iar însăși soția împăratului, Teodora, s-a aflat de multe ori în pericol.

În vremea Teodorei, care a urmat la conducerea imperiului, s-a hotărât convocarea Sinodului de la 11 martie 843, care a declarat valabile toate hotărârile celor 7 Sinoade Ecumenice, restabilind cultul icoanelor și rostind anatema asupra icono­claș­tilor.

Plină de învățăminte este rugămintea adresată de împărăteasă participanților la Sinod, care au suferit în timpul acestei persecuții, cerându-le să uite ce a făcut soțul ei și să se roage pentru iertarea și mântuirea lui. Aceasta era dorința unei vrednice femei mărturisitoare pentru Ortodoxie. A fost alcătuit un text de anatematizare a ereticilor, între ei fiind amintiți Simon Magul, Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie, Origen, Evagrie și alții. Acest text a intrat într-un Sinodicon, urmând să fie citit în întreaga Biserică, în prima duminică a Sfântului și Marelui Post, numită a Ortodoxiei pentru prima dată la 11 martie 843.

Pocăința noastră și lucrarea permanentă a faptelor bune vin să îmbogățească zestrea Bisericii, prin acestea arătându-ne continuatori și păstrători ai Duhului ortodox în care s-au nevoit și pentru care s-au jertfit când a fost nevoie eroii credinței, sacrificându-și viața și păstrând cuvintele vieții veșnice.

Duminica Ortodoxiei ne cheamă pe toți la schimbarea vieții, a felului nostru de a fi și de a gândi, dar mai ales la mărturisirea dreptei credințe, cel mai important tezaur pe care îl purtăm împreună cu noi și cel mai mare dar pe care l-am primit la Sfântul Botez, credința cea mântuitoare.

Există o întrebare pentru cei care doresc să redevină fii ai Bisericii Ortodoxe: „Ce-ți va da ție dreapta credință?” Răspunsul este unul cât se poate de cuprinzător, definind de fapt și dreapta credință sau cuvântul Ortodoxiei: „Viața veșnică și fericită”. Toți dreptmăritorii creștini, mărturisind credința ortodoxă, au devenit fii ai lui Dumnezeu după har, următori ai Lui, asemănându-se cu El prin faptele și dragostea jertfelnică. Cei care nu au dreapta credință, adică Ortodoxia, nu se pot împărtăși de darul vieții veșnice.

Duminica Ortodoxiei ne îndeamnă în mod stăruitor să devenim, cu nevoința de fiecare zi, fii și moște­nitori ai Împărăției cerurilor, iar pentru aceasta este nevoie de lucrare sfântă și statornică, care nu înseamnă doar o simplă participare într-o duminică pe an, sau în câteva momente importante, la Paști ori la Crăciun, ci înseamnă viața trăită în Hristos, pe care mulți dintre fiii Bisericii ne-o arată prin faptele lor, atât în trecut, cât și în vremea noastră.