Ortodoxia în noua Europă (IV)

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 24 Octombrie 2009

Ce aduce nou Ortodoxia?

Revista pariziană Esprit, în numărul său din martie-aprilie 2007 (nr. 333), abordează o temă foarte actuală în ultima vreme, consacrată semnificaţiei religiei în lumea contemporană, cu precădere rolului acesteia în Europa. În introducerea intitulată „Europa la capătul secularizării“, Jean-Louis Schegel, editorul acestui număr tematic, afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că actuala construcţie a Uniunii Europene coincide, în fapt, cu prăbuşirea uneia dintre pietrele sale de temelie, respectiv Biserica, dar şi cu vitalitatea religioasă din alte părţi ale lumii. Un interesant articol publicat pe această temă în revista amintită se intitulează L’Ortodoxie, „deuxième poumon“ de lâEurope? (Ortodoxia, „al doilea plămân“ al Europei?), scris de Johann Oeldermann, directorul Institutului Ecumenic Johann Adam-Moehler din Paderborn, Germania.

Antropologia ortodoxă se contrapune autonomiei antropocentrice absolute

Papa Ioan Paul al II-lea a sugerat de mai multe ori faptul că Europa are nevoie să „respire cu cei doi plămâni“. Cine este cu adevărat autorul acestei expresii? În anul 1926, filosoful şi poetul rus V. Ivanov, rostindu-şi propria mărturisire de credinţă la Roma, în Catedrala „San Pietro“, a spus: „Acum putem respira cu cei doi plămâni“1. Faptul că există o Biserică apuseană şi una răsăriteană nu are un fundament geografic, ci unul pur istoric, încă de pe vremea lui Diocleţian, care a împărţit Imperiul Roman în două părţi; de aici şi cele două tradiţii.2

Fiind considerată unul dintre cei doi „plămâni“ ai Europei, fireşte că tot mai multă lume se întreabă ce aduce totuşi efectiv nou Ortodoxia în noua Europă. De altfel, în istoria mântuirii lumii, nu doar fiecare om în parte, ci şi fiecare neam îşi are propria vocaţie, irepetabilă. În acest sens, toată lumea cunoaşte rolul poporului evreu, care a primit revelaţia vechitestamentară din partea lui Dumnezeu. Universul grecesc a ajutat creştinismul primului mileniu să-şi formuleze dogmele. Romanii au oferit Bisericii normele şi structurile lor juridice. Spaniolii, prin mult blamata inchiziţie, au ajutat lumea barbară a Evului Mediu să caute mai mult puritatea credinţei. Reforma a predicat inseparabilitatea credinţei de morală ş.a.m.d.3

Cardinalul Tomáš Špidlík4 recunoaşte că ceea ce lipseşte formulelor raţionale, juridice, morale din Europa Occidentală de azi este „atitudinea faţă de persoană“, sensul profund al persoanei. În acest sens, antropologia ortodoxă, aşa cum subliniază Grigorios Larentzakis, se contrapune autonomiei antropocentrice absolute. Fiind creaţie a lui Dumnezeu şi având drept scop să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, omul nu poate fi perceput, aşa cum se întâmplă în mare parte astăzi, ca un simplu individ, ca un subiect autosuficient, hedonist şi preocupat exclusiv de existenţa sa temporală5. Cu acest element, ritmul civilizaţiei europene va fi împlinit sau, dimpotrivă, fără el va degenera în tehnologia morbidă şi confuză a maşinilor şi computerelor.

Apetitul omului modern pentru contemplaţie nu poate fi pus în discuţie

Pe de altă parte, Ortodoxia acordă o atenţie deosebită comunităţii şi comuniunii dintre oameni. Omul are nevoie de dialog şi comuniune, el nu poate trăi în izolarea la care îl obligă societatea individualistă postmodernă. Ortodoxia nu pune accent doar pe drepturile individuale ale omului, ci şi pe promovarea relaţiilor dintre oameni, pe creativitatea personală în relaţie permanentă cu ceilalţi, aşa cum sublinia Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, în anul 1994, în faţa Parlamentului European. „Unitatea dorită de popoarele Europei nu se poate înfăptui decât ca o unitate în comuniune, pentru un sens comun al vieţii şi un scop unic al relaţiilor dintre oameni.“6

S-a afirmat nu de puţine ori că Apusul este activ asemenea Martei din Evanghelie, iar Răsăritul este contemplativ, asemenea Mariei. Lucrul acesta devine astăzi tot mai discutabil, ţinând seama de felul în care Biserica Ortodoxă Română, de pildă, se implică în viaţa socială, în nevoile oamenilor.

Evident, apetitul omului modern pentru contemplaţie nu poate fi pus în discuţie, atât în Orient, cât şi în Occident. Oamenii religioşi cu o determinare pentru viaţa contemplativă au numeroase vocaţii, spune Tomáš Špidlík7. Omul tehnic începe să fie obosit de atâta abundenţă pe care a produs-o; îşi pune tot mai mult întrebarea: care este semnificaţia a ceea ce doreşte şi a ceea ce face pentru viaţa lui? Este şi motivul pentru care mulţi tineri îşi regăsesc refugiul în psihotehnicile de sorginte extrem-orientală, hinduistă, budistă, taoistă etc.

Acelaşi Špidlík consideră, însă, că un adevărat creştin nu se poate regăsi în spiritul unor asemenea tehnici care nu au nimic în comun cu Evanghelia şi spiritualitatea creştină. „Mulţumim lui Dumnezeu“, spune el, „că, mai nou, în Occident încep să se înmulţească traducerile din Filocalie şi din alte opere care ne învaţă meditaţia creştină potrivit Tradiţiei Bisericii orientale. Aşadar, este vorba despre un complement necesar depăşirii tendinţelor unilaterale din rândul civilizaţiei actuale.“8

Ortodoxia este „religia inimii“

Referindu-se la filosofia contemplativă, Filon din Alexandria apreciază că, în viaţa de zi cu zi, avem momente în care suntem activi, iar apoi momente în care suntem contemplativi. Din această perspectivă, Liturghia nu este nimic altceva decât o „acţiune“, având ca singur scop contemplaţia. Creştinul ortodox a înţeles foarte bine că Liturghia creştină răsăriteană este o minunată floare a civilizaţiei popoarelor, transfigurată de creştinism. Dumnezeu îşi revelează măreţia în mod vizibil. Aşa se explică faptul că Liturghia este numită „teologie esenţială“, în sensul că uneşte dogma şi cultul, ambele de nedespărţit în conştiinţa Bisericii9.

În ultima vreme se constată tot mai clar o apetenţă pentru icoane. Sunt căutate, reproduse, iar mulţi pictori le imită. Dincolo de orice, această artă doreşte să ne transmită un mesaj, mai ales că trăim în ceea ce s-ar putea numi „timpul imaginilor“. Astăzi, oamenii nu mai citesc aşa de multe cărţi, cât mai degrabă se uită la televizor. Publicitatea şi indicatoarele stradale nu se mai realizează cu ajutorul inscripţiilor, ci al imaginilor. Din păcate, însă, oamenii, tot mai mulţi oameni, nu înţeleg semnificaţia imaginilor. La rândul lor, artiştii nu încearcă să exprime în picturile lor anumite adevăruri spirituale. În consecinţă, imaginile şi-au pierdut caracterul lor sfânt, devenind loc pentru tot felul de vulgarităţi şi imoralităţi. În acest context, verbul icoanelor este ca o voce în deşert, dar nu o voce fără ecou şi de neauzit.10

Omul de astăzi nu poate repudia modul de gândire „ştiinţific“, fără a-şi asuma riscul de a-şi renega propria cultură. Totuşi, dincolo de cunoaşterea ştiinţifică, subliniază Špidlík11, există cunoaşterea religioasă. Aceasta a fost visul dintotdeauna al lui Soloviev, şi anume să elaboreze pentru omul modern o nouă sinteză a celor trei tipuri de cunoaştere care s-au separat în civilizaţia europeană actuală. E vorba de cunoaşterea empirică, metafizică şi mistică. Din nefericire, oamenii de ştiinţă, filosofii şi misticii religioşi comunică tot mai puţin între ei, chiar dacă se află în căutarea aceluiaşi adevăr.

În prefaţa unei lucrări a lui Vladimir Zielinsky12, marele teolog ortodox Olivier Clément afirmă că „măreţia Ortodoxiei“ este starea ei permanentă de smerenie: ea porneşte de la metanoia, de la „întoarcerea la spirit şi la inimă“.13 Tradiţia ortodoxă a căutat şi a reuşit tot timpul să unească sensul tainei şi pe cel al laudei ei. Spre deosebire de tradiţia latină, ea nu se preocupă preponderent de precizări, de definiţii; limbajul ei conduce mai degrabă spre tăcere şi comuniune. Nu conceptualizează, ci „deconceptualizează“ dogma prin tăcere, prin negaţie şi antinomie, nu pretinde că a desluşit taina, misterul, ci conduce doar spiritul spre autodepăşire, într-o stare de extaz lucid şi de adoraţie. Icoana îşi descoperă propria cale spre Dumnezeu, o cale pe care cuvântul pare suspendat între tăcere şi slavă, devine „proslăvire“, nu „poate fi despărţit de frumuseţe“.14

Ortodoxia, subliniază Zielinsky, este „religia inimii“, o religie care îşi are „raţiunile“ ei, atât doctrinale, cât şi liturgice, raţiuni care nu tolerează nicidecum diviziuni între ceea ce se simte şi ceea ce se mărturiseşte, între ceea ce este slăvit prin tăcere şi ceea ce este slăvit prin rituri, gesturi, cuvinte. Exact cum spunea Pascal: „Inima Îl simte pe Dumnezeu, iar nu raţiunea. Iată ce este credinţa: Dumnezeu sensibil inimii şi nu raţiunii.“15

Papa Ioan Paul al II-lea susţinea, pe bună dreptate, că „politica Evangheliei este transcendenţa omului“ şi „Biserica nu are nevoie, astăzi, de reformatori; ea are nevoie de sfinţi“.16 Iar sfântul viitorului va fi un „sfânt al unităţii“, credincios propriei Biserici, dar de o asemenea intimitate cu Dumnezeu, încât să lichideze orice opoziţii, indiferent de natura lor.17

În fine, în relaţia cu noua Europă, Ortodoxia are experienţa contactului cu islamul. Timp de secole, în convieţuirea cu islamul, ortodocşii au trăit experienţe când fericite, când dureroase, experienţe ce pot fi foarte utile acesteia în noul mileniu. Aceasta nu înseamnă că Europa trebuie să devină un fel de „club creştin“, în pofida faptului că creştinismul rămâne pe mai departe sufletul Europei.18 z

1 Vezi „Scrisoare către Charles du Bos“, în Corrispondenza da un angolo allâaltro, Milano, 1976, pp. 112-113; apud Tomáš Špidlík, Miscellanea I. La originile Europei, trad. rom., Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006, p. 113.

2 Ibidem.

3 Ibidem, p. 131.

4 Ibidem.

5 Apud M. Bănică, op. cit., p. 133.

6 Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, op. cit., p. 65.

7 T. Špidlík, op. cit., p. 107.

8 Ibidem.

9 Ibidem, p. 109.

10 Ibidem, pp. 107-108.

11 Ibidem, pp. 132-133.

12 Vl. Zielinsky, Dincolo de ecumenism, Anastasia, Bucureşti, 1998.

13 O. Clément, Cuvânt înainte la Vl. Zielinsky, op. cit., p. 11.