Paradoxul nemulțumirii față de lume

Experiența vieții cotidiene ne așază adeseori în fața unor paradoxuri cu totul neînțelese. Și aici nu intenționez deloc să relatez despre cine știe ce enigmă a lumii, ci despre un fenomen aproape universal, pe care nicidecum nu reușesc să mi-l explic în mod logic. Este vorba despre nemulțumirea omului față de această lume în care trăim. Nu știu cum au perceput cei de dinaintea noastră deșertăciunea lumii, dar personal nu doar că o resimt zilnic, dar o și aud sub diferite forme exprimată de mai toți oamenii cu care mă întâlnesc. Și cu toate acestea - și în aceasta constă paradoxul -, cu toții încercăm să rezolvăm nemulțumirea în cauză, a cărei simțire devine uneori nesuferită, alipindu-ne și mai mult de lume, tinzând spre dobândirea unei comodități stabile, aranjându-ne și mai abitir propria existență în mijlocul lucrurilor văzute.

Dar bine că în toată această zbatere a noastră de a ne aranja viața într-o lume care totuși nu ne satisface, mai apar câte un necaz, câte o tristețe sau câte un „seism” în stare să zdruncine această alipire inconștientă față de lume și să ne indice că vremea este a înțelepțirii. Însă, întrucât ni s-a inculcat și am adoptat cu naivitate ideea că lumea prezentă e un fel de paradis terestru ce se va prelungi la nesfârșit, disperăm atunci când trecem prin vreo încercare întristătoare și ne bucurăm atunci când toate ne merg bine, fără să mai sesizăm că există și ceva mai presus de lucrurile văzute și fără să înțelegem că sentimentul nostru cotidian de nemulțumire față de lume nu se poate rezolva tot în cadrele acesteia. Ci o altă lume, cu un alt mediu și un alt mod de a fi, ne-a rezervat răsplata netrecătoarei fericiri.

Însă, deși astăzi resimțim foarte acut insatisfacția față de lume, această temă nu este deloc una nouă, căci și Sfântul Grigorie Teologul, de pildă, se mira în vremea sa: „Și cum însuși dreptul fie suferă și se necăjește atunci când este încurcat în ispite, fie trăiește fericit atunci când este izbăvit de acestea, dacă, desigur, este neputincios cu mintea și nu s-a înălțat mai presus de cele ce se văd!”

De ce oare se miră Sfântul Grigorie? Pentru că deși Biserica neîncetat propovăduiește că această lume nu este ultima realitate, că aici este doar un interval destinat cuceririi veșniciei, cu toate acestea, omul este vrăjit de cele văzute și se alipește de ele. E adevărat că existența în acest interval presupune anumite nevoi, anumite îndatoriri și de aceea trebuie să purtăm grija lor, ceea ce înseamnă o necesară scufundare în mediul lumesc. Dar să ne amintim că Mântuitorul Hristos a anticipat această situație și ne-a poruncit dintru început: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca”, și mai concis: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Mt. 6, 25 și 34). Mântuitorul ne dă această regulă de viață în care subliniază foarte clar că nu trebuie să ne îngrijim de nimic. De ce oare spune asta? Desigur, nu întâmplător, ci pentru că așa e bine pentru noi, așa e liniștitor pentru sufletul nostru. Să muncim, dar fără să ne lăsăm cuprinși de grijă, pentru că îngrijirea aduce cu sine, pe lângă anxietate, atașarea de lume și uitarea de Dumnezeu. Dar, prin fire, iubirea față de lumea aceasta este unită cu insatisfacția și nemulțumirea față de ea, întrucât destinația noastră finală nu este aici, ci dincolo.

Revin la constatarea că noi trăim în această lume. Cum să facem să ne ridicăm mintea mai presus de lucrurile acesteia? Cu siguranță, nu vom reuși asta prin vreo închipuire omenească, întrucât nemulțumirea față de această lume e o simțire reală a faptului că lumea nu ne poate împlini și nici rezolva problemele existențiale. Soluția vine din experiența celor care au cunoscut și o altă lume și au consemnat această experiență și pentru noi. Așa se face că pentru a viețui în lume, dar neasimilați de duhul lumesc, omul are nevoie de „injecții” zilnice cu nelumesc, așa cum povățuiește părintele Serafim Rose: „Trebuie să fim necontenit injectați cu nelumescul, ca să putem lupta cu partea opusă, cu lumescul, care ne roade neîncetat. Dacă încetăm fie și numai o singură zi aceste injecții cu nelumescul, este evident că lumescul începe să ne cople­șească”. Și ce înseamnă asta, concret? Lecturi zilnice din Sfinții Părinți, până când atmosfera petrecerii sfinților se va înstăpâni și în viața noastră. Fără o astfel de strategie apare do­minația lumii aducătoare de insatisfacție, stare ce în mecanismele de apărare ale sufletului se traduce ca sentiment al pierderii veșniciei.