„Paștile Blajinilor”, o perspectivă liturgică

Pomenirea celor adormiți este una dintre cele mai vechi și mai profunde manifestări ale iubirii creștine, întemeiată pe credința că moartea nu rupe legătura dintre cei vii și cei plecați din viața pământească. În tradiția ortodoxă, această comuniune se exprimă în mod privilegiat prin rugăciunea Bisericii, îndeosebi în cadrul Sfintei Liturghii sau al slujbelor de pomenire. Ca atare, orice discuție despre așa-numitele „Paști ale Blajinilor” trebuie așezată întâi pe un fundament teologic solid, spre a putea distinge între ceea ce aparține credinței autentice și ce ține de stratul folcloric ori de deformările ulterioare.

Sfânta Scriptură oferă temei limpede ru­găciunii și milosteniilor pentru cei adormiți (2 Macabei 12, 43-45; Ecclesiasticul 7, 35). Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum „trecerea în neființă“, distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (Ecclesiastul 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în Rai, chiar în ziua morții lui (Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr și bogatul nemilostiv arată continuitatea vieții sufletului dincolo de mormânt, adică după despărțirea sufletului de trup (Luca 16, 22-31), iar Hristos „stăpânește și peste morți și peste vii“ (Romani 14, 9).

Tradiția Bisericii a preluat această conștiință, dezvoltând-o. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că pomenirea la Sfânta Liturghie a celor adormiți aduce mult ajutor sufletelor lor, ea rânduindu-se încă din vremea Apostolilor, iar Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă că nimic nu se vădește mai de folos repausaților decât jertfa euharistică.

Prin urmare, problema nu este dacă trebuie să-i pomenim pe cei adormiți, ci când și cum o facem. Aici intervine rânduiala liturgică a Bisericii, profund teologică, lipsită de arbitrar. Săptămâna Luminată, perioada imediat următoare Învierii Domnului, este consacrată exclusiv bucuriei pascale. Canoanele și practica liturgică arată limpede că în asemenea zile nu se oficiază parastase, deoarece accentul cade pe biruința Mântuitorului Hristos asupra morții, nu pe comemorarea morții. Rânduiala continuă până în Duminica Tomii inclusiv, când Biserica pecetluiește mărturisirea credinței în Înviere.

Cu toate acestea, pomenirea celor trecuți la Domnul nu se suspendă în sens absolut, ci doar nu îmbracă forma slujbelor speciale de parastas. Ei sunt pomeniți în mod tainic la fiecare Sfântă Liturghie, arătând astfel că Biserica nu îi uită niciodată, dar păstrează o pedagogie liturgică: întâi bucuria deplină a Învierii, apoi integrarea celor adormiți în această bucurie. Și totuși, evla­via credincioșilor mărturisește într-un chip deosebit că cei intrați în veșnicie nu „absentează” din noaptea pascală. În numeroase locuri din țară, după ce primesc lumina Învierii, credin­cioșii merg la mormintele celor dragi, aprinzându-le candele. Ne aflăm înaintea unuia dintre cele mai mișcătoare gesturi ale credinței populare curate. Nu este o slujbă de pomenire, ci o vestire tăcută a biruinței lui Iisus Hristos asupra morții și  întunericului. Ce poate fi mai dătător de nădejde decât vederea cimitirelor întinse, prefăcute în făclii de Înviere? În acea noapte sfântă, mormântul nu apare ca loc al despărțirii definitive, ci ca prag luminat de lumina lui Hristos, iar crucea nu simbolizează doar durerea, ci și așteptarea însuflețită de speranță. Astfel, poporul credincios spune, fără cuvinte, un mare adevăr teologic: cei adormiți sunt, la rândul lor, chemați în lumina Învierii.

Într-un asemenea context determinat de comuniunea viilor cu cei plecați în lumea de dincolo, a apărut obiceiul numit „Paștile Blajinilor”, răspândit în multe zone din țară. El constă în ieșirea la cimitir spre pomenirea răposaților în prima zi de după Duminica Tomii, luni, deși în unele locuri se practică și duminica sau chiar în Vinerea Luminată. Din punct de vedere ortodox, obiceiul nu constituie o sărbătoare liturgică propriu-zisă, așadar nu are o structură fixată în Tipic. El reprezintă o tradiție locală, acceptată numai în măsura armonizării ei cu rânduiala Bisericii. În forma sa corectă, ziua poate deveni un prilej de adâncire a comuniunii dintre vii și adormiți, dacă este așezată după Săptămâna Luminată și dacă începe în biserică, prin rugăciune, continuând la morminte. În acest sens, tradiția din numeroase zone ale Moldovei păstrează un tipar relativ apropiat de spiritul ortodox: se face parastas, se rostesc rugăciuni, apoi se împart daruri.

În Bucovina și Maramureș apar însă variații mai accentuate, atât în privința datei, cât și a practicilor. Unele tradiții mută pomenirea chiar în Săptămâna Luminată sau în Duminica Tomii, ceea ce contravine rânduielii liturgice. În spațiul basarabean, practica este foarte răspândită, uneori pe parcursul câtorva zile, cu toate că tradiția a dedicat cu precădere o zi anume: luni, după Duminica Tomii, când în cimitire se continuă slujbele de pomenire din biserică.

Elementul specific îl constituie credința populară legată de „blajini”, considerați un neam de oameni drepți, aflați la marginea lumii, care ar fi anunțați de Paști prin cojile de ouă roșii aruncate pe ape. Obiceiul, deși răspândit și spectaculos, nu are temei în învățătura Bisericii. El aparține unui strat mitologic precreștin, preluat, apoi reinterpretat în folclor. Din perspectivă ortodoxă, mântuirea nu se comunică prin semne magice sau simboluri trimise pe ape, ci prin Mântuitorul Hristos, în Biserică, prin rugăciune și Sfintele Taine. De aceea, astfel de practici se cuvin privite cu reținere și limitate doar la aspectul folcloric. Oul roșu este, fără îndoială, un simbol al Învierii, dar preschimbarea lui într-un mijloc de „comunicare” cu o lume mitică depășește cadrul credinței ortodoxe, intrând în sfera superstiției. La fel, mesele întinse pe morminte, consumul în exces de alcool ori transformarea pomenirii într-un prilej de afirmare socială sunt abateri evidente de la sensul duhovnicesc al zilei.           

Răspunsul ortodox trebuie, așadar, să se arate echilibrat. Nu se poate respinge în bloc această tradiție, deoarece ea exprimă, în fond, dorința firească de a-i pomeni pe cei adormiți, integrându-i în bucuria Învierii. Dar nici nu se cade acceptată fără discernământ, pentru că în forma ei actuală include numeroase elemente străine de credința Bisericii. Adevărata pomenire creștină se face în biserică, prin Sfânta Liturghie și prin rugăciunea de obște, continuând apoi la mormânt cu sobrietate, lumină și nădejde. Ea se exprimă prin milostenie sinceră, nu ostentativă, și prin credința că cei adormiți rămân vii în Hristos, nu prin imaginații mitologice. În acest sens, „Paștile Blajinilor” se pot păstra doar ca tradiție curățită și luminată de învățătura Bisericii.

Așadar, pomenirea celor adormiți se arată a fi nu doar îngăduită, ci deplin întemeiată în învățătura și trăirea Bisericii, ca o lucrare a iubirii care nu se sfârșește odată cu trecerea din această viață. Ea se cuvine însă să fie săvârșită în duhul ascultării de rânduiala liturgică, cu credință curată și nădejde neclintită în mila lui Dumnezeu. Săptămâna Luminată strălucește ca un timp ales, în care Biserica întreagă se cufundă în bucuria Învierii, lăsând orice umbră de întristare în urma biruinței Mântuitorului Hristos asupra morții. De aceea, pomenirea de obște a celor adormiți își găsește locul cuvenit după aceste zile de lumină, când, în pace și rânduială, îi încredințăm din nou iubirii celei veșnice a lui Dumnezeu.