Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pentru ce?

Pentru ce?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 07 Sep, 2016

Spectrul jurnalelor spi­rituale de proveniență ortodoxă nu sunt foarte multe, dar între ele se găsesc unele semnificative. Spovedanie neterminată, semnat de Gena Geamănu, a cunoscut mai multe ediții în limba română.

Structurat în patru părţi (Presimţiri, Căutări, Marea ocolire, Iluminări şi poticniri), jurnalul debutează deosebit de percutant la 28 iulie 1968 cu întrebarea: „Pentru ce?”, o întrebare care dezgoleşte cu luciditate maximă totala zădărnicie a existenţei în afara lui Dumnezeu. Aceeaşi primă notă continuă cu alte întrebări dureroase, toate izvorâte din deznădejdea lipsei de sens. De la bun început este surprinsă nevoia fundamental umană de dăruire, de jertfire a sinelui pentru aproapele, nevoie obturată de teama că „nimeni nu are nevoie de ce fac eu”.

Singurătatea absolută este marcată mai ales de opoziţia permanentă eu‑voi, nici o prietenie şi nici o formă de comuniune nu poate transforma eul în noi. Fuga de sine apare combinată mereu cu nevoia de autenticitate şi de adevăr. Şi dacă prima parte a jurnalului este numită Presimţiri, ele se regăsesc la tot pasul printre afirmaţii din cele mai şocante: „Sunt disperată. Ştiu că există iubire. Nu ştiu ce este fiindcă nu am trăit‑o, dar ştiu precis că nu este din tot ce am trăit”. După 11 ani, în februarie 1979, se încheie prima etapă a jurnalului cu nevoia acută de eliberare: „Aş vrea să ies din plânsul ăsta mut”.

 Însemnările sunt reluate în martie 1981, după doi ani de pauză, sub titlul generic Căutări. Tonul afirmaţiilor din a doua parte a jurnalului nu este radical diferit. Rămân aceleaşi teme fundamentale mereu şi mereu reluate. Singurătatea, nevoia de sens, deznădejdea, moartea, viaţa şi din nou singurătatea („Nu‑i nimeni în tot universul care să te audă”). Căutarea capătă expresia unei dureri ce nu pare a avea ieşire, dar care se dovedeşte a fi de fapt o cale de cunoaştere. Odată cu asumarea suferinţei, bucuria nu întârzie să apară, chiar dacă pentru început nedesluşit şi tainic.

O nouă treaptă către Dumnezeu (care rămâne încă distant) o constituie întâlnirea cu scrierile Simonei Weil. La fiecare pas sunt prezente singurătatea şi durerea. Căutările spirituale din această etapă se finalizează cu yoga. Acum începe Marea Ocolire. Tentaţia morţii, a neantului, dorinţa puternică de a nu mai fi şi totuşi: „Ce‑i aia moarte? Cei vii nu ştiu, iar cei morţi tac. Tac aşa cum tac cei vii când îi întreb ce e aia viaţă”.

Marea Ocolire se termină în 1985 în pridvorul Bisericii, datorită întâlnirii cu părintele Galeriu, „în sfârşit am găsit ce căutam, am găsit căutarea cea bună”. Din acest punct încep Iluminările şi poticnirile, titlu sugerat de părintele Galeriu.Atmosfera generală a jurnalului nu mai este înăbuşitoare, ceţoasă, ci dimpotrivă, aerisită şi plină de lumină. Singurătatea care înainte apărea sfâşietoare pe fiecare pagină este înlocuită de conştientizarea iubirii divine. Din anul 1987, paginile jurnalului încep să fie completate cu fragmente din scrisorile trimise părintelui Galeriu.

 Bucuria alternează cu momente de întunecare, de tăcere netransparentă, care totuşi capătă sens în clipa unei înţelegeri duhovniceşti a lor: „Şi am primit întunericul ca un dar din care am învăţat mai mult, sau tot atât de mult ca şi din darul de atunci”. Senzaţia de moarte, dorinţa de aneantizare se transformă în viaţă care clocoteşte: „Doamne, ce vie sunt! Dacă plânge cineva, mă umplu de plâns. E altfel decât plânsul lui, dar e răspuns la acest plâns. Dacă se bucură cineva, tresar de bucurie”. Totul culminează cu descoperirea smereniei: „Absiul nimicniciei. Pe măsură ce ni se dezvăluie, revolta şi deznădejdea se topesc în durere cruntă. Neputinţa iubirii. Strădania îndurării. Lacrimi necurate. Doamne, cum poate cineva ca mine să îndrăznească să te cheme?”

Jurnalul se încheie la 1 decembrie 1989, după ce am parcurs Calea timp de 21 de ani împreună cu un suflet zbuciumat, cu vocaţia căutării. Ultimele cuvinte sunt cuvintele pline de nădejde cu care se încheie şi Apocalipsa, Vino, Doamne Iisuse!, poate tocmai pentru că şi acest jurnal este o descoperire treptată a sinelui de către sine în căutarea Luminii.