Peregrinări caucaziene, mirajul Elbrusului

Elbrusul nu se cucereşte uşor, nici măcar cu privirea. Mai ales dintr-un microbuz şubrezit, venit din vremurile socialismului şi scârţâind din toate balamalele pe şoseaua pustie, ce nu se mai termină. În sfârşit, un prim sat kabardin. Ni se vorbeşte de rasa valoroasă de cai kabardini de export şi de istoria micului popor nomad care, de frica tătarilor din Crimeea, cere în 1503 protectoratul Rusiei. Şi îl primeşte, sub forma căsătoriei dintre Ivan cel Groaznic şi o prinţesă kabardină, botezată Maria. Se pare că n-a fost de bun augur.

Foarte rar depăşim câte un sat la marginea şoselei: au nume cu rezonanţă tătărească, aspru-telurică, imposibil de ţinut minte, reţin doar semnificaţia pastorală: "Omul care stă pe buştean", "Apa frumoasă", "Ciobanul". Plăcuţele indicatoare, ca şi firmele de la magazinele săteşti (de pildă, "Tamerlan"), sunt scrise în ruseşte, pentru simplul fapt că mica naţie nomadă nu are scriere proprie, realitate valabilă pentru multe etnii din Caucazul de Nord. Vorbesc fiecare o altă limbă şi nu se înţeleg între ei decât în ruseşte, explică ghidul nostru, "Chingachgook", adăugând că în Caucaz locuiesc în jur de 90 de naţii de toate religiile, inclusiv idolatre, în unele zone izolate. Faptul e cunoscut, l-am citit şi eu în monografii, îl repetă toţi muzeografii.

Traversăm un râu subţirel, Malka, cel mai mare din republică, ni se spune. Trecem în viteză pe lângă un cimitir părăsit, o adunătură de pietre cenuşii: kabardinii nu au cultul morţilor, susţine studentul-călăuză (poţi să-l contrazici?), un proverb de pe-aici zice că "cine iese ultimul din cimitir va ajunge primul acolo!". Sinistru proverb, sinistră stare a morţilor şi a viilor! Într-un târziu voi afla istoria şi mai tristă a kabardinilor: au fost creştini până în secolul al XVII-lea, când au trecut în masă la islam. Desigur, nu de bunăvoie. Acesta este Caucazul. Dincolo de Republica Kabardină, spre est, se întinde Osetia de Nord, cu martirizatul Beslan, locul asasinării a câteva sute de elevi (majoritatea ruşi şi creştini) de către teroriştii ceceni. Au fost torturaţi prin înfometare şi însetare timp de câteva zile, după care au fost împuşcaţi. Dar noi virăm către dreapta, spre sud, pentru a ne apropia de poalele Elbrusului. Oprim într-un cătun minuscul cu aspect de sat dobrogean, pentru un ceai, o cafea la pahar de plastic – e ultimul popas înainte de marea ascensiune. Intru în vorbă cu vânzătoarea şi proprietara magazinului sătesc, aş fi vrut să cumpăr din această regiune însorită nişte roşii, alte fructe şi legume locale, e mijloc de iunie, vremea e frumoasă, mai cald ca în Bucureşti, dar nu găsesc decât chifle preambalate şi caşcaval de capră, tras fideluţe şi împletit în codiţe aurii, ca de fată plăvană. Cumpăr, gust: un prim eşec: fiecare fidea are consistenţa unui cablu de cauciuc, l-ar putea mesteca numai dinţii aciculari ai unui şoarece. De jur împrejurul satului, ogor nesfârşit, clima e prielnică agriculturii, geografia, la fel. "Aveţi atâta spaţiu, de ce nu cultivaţi legume?" "Drept să vă spun, preferăm să le aducem de la oraş, spune ţăranca blazată, noi nu le prea cultivăm pe aici, mie îmi place carnea, să-mi dai zilnic carne!" Femeia e zdravănă, sănătoasă, cu basma trasă pe frunte şi riduri multe pe faţa plată cu ochii codaţi, la noi ai fi numit-o tătăroaică. Dar ea e kabardină, tot musulmană, şi nu se miră că sunt din România, iar eu nu o întreb dacă ştie unde este pe hartă.

Intrăm în Republica Karaceaevo-Cerkessă. Aceeaşi pustietate, dar peisajul e mai înalt, şoseaua, tot pustie, face o buclă, în sfârşit am câştigat în altitudine şi podişul sever capătă vraja picturilor lui Sariyan: la orizont licăreşte, domoală, pâcla albicioasă a munţilor. Pământul proaspăt arat (în sfârşit, cineva, undeva, munceşte!) contrastează cu lumina lăptoasă şi sidefie a depărtărilor. Bisericile ruseşti au dispărut. Începe să răsară câte-o moschee, semn că există pe undeva, ascunse, şi sate. Cerkessii sunt musulmani, ca şi balcarii şi kabardinii. Doar osetinii sunt ortodocşi. Pâlcuri sărăcăcioase de oi, pe care nu le poţi numi turme, doi-trei cai răzleţi, câte o clădire părăginită cu aspect de siloz socialist, pierdute în peisajul lunar. Aici mai există sovhozuri. Alt minaret. Unde eşti, "ciobănaş cu trei sute de oi"? Unde eşti, cultură a plaiurilor, a doinelor şi transhumanţei? La revedere, plai mioritic! Munţii de aici au alte legi, alte legende, alte poveşti. Voi ajunge, oare, la ele?