Perspectiva vieții cotidiene

Ne aflăm în plină perioadă pascală, o vreme a veseliei duhovnicești ce izvo­răște din evenimentul Învierii Domnului. Dar nu numai starea de bucurie în fața Învierii, în calitate de moment axial al istoriei creștinismului, caracterizează aceste zile, ci și experiența lăuntrică a unei schimbări de optică în ceea ce privește viața fiecăruia dintre noi, dobândirea unui sens ce ne direcționează existența spre o anumită țintă bine definită. Perspective noi și nebănuite se deschid omului odată cu Învierea, care altfel nici nu ar exista și nici nu ar putea fi cugetate. O atât de mare însemnătate are Învierea lui Hristos în viața omului, încât Apostolul Pavel ajunge să afirme că în lipsa acestui eveniment nimic nu mai are valoare în exis­tența pământească a omului, totul devine o zădărnicie, chiar și practicarea binelui, chiar și credința în Dumnezeu: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15, 17).

Dar poate vor fi unii care să spună că ei se mulțumesc doar cu o raportare la Hristos ca la un idol, menit să le ajute în această viață ca să le fie bine pe pământ. Și acestora apostolul le răspunde: „Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (1 Cor. 15, 19).

Așadar, să ne cercetăm pe noi înșine; noi cum suntem, credem în Înviere? Vedem lucrurile vieții noastre în perspectiva Învierii tuturor în Împărăția lui Dumnezeu? Reușim noi să vedem cum toată lumea - prin urmare și noi și toate lucrurile noastre - se află în mâna lui Dumnezeu și că El le conduce pe toate spre împlinire, spre o cât mai bună înviere? De pildă, atunci când ne sufocă grijile vieții, atunci când nu suntem mulțumiți de serviciul nostru, de situația copiilor noștri, a părinților, a soțului, a soției, oare privim noi toate acestea din perspectiva Învierii, din perspectiva unui sens al tuturor lucrurilor care se va împlini doar dincolo, numai după învierea de obște? Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce ne întristăm pentru că nu am fost răsplătiți cum se cuvine aici, pe pământ, pentru că nu am fost ascultați acum, pentru că dorim să spunem un cuvânt și să se împlinească pe dată, pentru ce nu suntem mulțumiți de omul nostru acum, pentru ce pretindem ca lucrurile să fie perfecte în această lume imperfectă?

După cum bine se știe, lucrurile acestei lumi sunt marcate de imperfecțiune și de stricăciune. Iar de vom privi un eveniment oarecare al vieții desprins de împlinirea lui în Împărăție, cu adevărat nu vom găsi nici un motiv de mulțumire și bucurie. Dar, de vom vrea să vedem lucrurile vieții într-o altă lumină, să credem cu tărie într-o frumoasă înviere a tuturor! Doar din această perspectivă viața și lumea de aici vor avea cu siguranță un sens și ne vom bucura de asta. Mă gândesc la tinerii studenți nevinovați care au ajuns să petreacă ani mulți în pușcăriile comuniste, dintre care unii nu au mai ieșit vii. Au fost niște oameni puternici, personali­tăți morale, altruiști, idealiști, jertfelnici. Și de aceea a fost firesc, așa cum scrie Ioan Ianolide, ca la un moment dat să se întrebe: „De ce am ajuns noi cu ani grei de condamnare în pușcării? Noi, care dorim în mod sincer binele semenilor și al țării? Noi, care visăm la un viitor luminos al tuturor oamenilor?”. Cercetând, în măsura posibilului, cele ce s-au scris despre acești eroi, care prin schimbarea treptată a sufletului lor au ajuns mărturisitori ai lui Hristos Cel înviat, putem desprinde un posibil răspuns. Poate că în momentul în care plini de sincere idealuri intrau în pușcării și doreau binele pământesc al semenilor le lipsea tocmai această perspectivă a Împărăției cerurilor. Adică săvârșirea lucrurilor în perspectiva Învierii și a împlinirii tuturor în chip desăvârșit doar în Împărăția lui Dumnezeu. Toate s-au lămurit odată cu asumarea suferinței din această viață și în momentul în care au înțeles că adevărata viață pentru care trebuie să lupte este dincolo. Se poate observa această schimbare în mărturiile ce au ajuns până la noi despre sfârșitul vieții lui Valeriu Gafencu și al multora ca el, care și-au dat obștescul sfârșit în pușcării sau puțin timp după eliberare. Foarte senini și împăcați, iertându-i chiar și pe torționari, pentru că de-acum întrezăreau unde sunt conduse toate lucrurile lumii, înțelegeau sensul jertfei lor și erau capabili să vadă toate acestea întrucât ei înșiși se îndreptau spre învierea din veșnica Împă­răție a lui Dumnezeu.