Perspective între absurd și rațiune

Viața cotidiană, mai cu seamă în dimensiunea ei socială, ne contrariază adesea, în ultima vreme, prin lipsa de finalitate, ba chiar prin absurditatea ei. Acea latură ciudată a vieții pe care o surprindeau în proza lor, din secolul trecut, scriitori precum Kafka, Camus sau Ionescu, a ajuns să devină astăzi aproape o normă a existenței. Iar viața tihnită ce curge în firescul ei de veacuri, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, nu mai poate fi regăsită decât în cărți sau în mici enclave comunitare la care restul lumii, chiar și atunci când le descoperă, privește ca la niște curiozități exotice. Desigur că tot acest tablou al unei vieți cotidiene lipsite de un sens rațional și de o finalitate mai înaltă decât simpla luptă a omului pentru subzistență nu poate să nu provoace nedumerirea cuiva care mai are și momente de reflecție asupra existenței.

Însă, simpla analiză a fenomenelor sociale, politice sau culturale ale epocii noastre, luate în sine, nu va reuși niciodată să ne dea o explicație plauzibilă, nici pentru tulburările sociale, nici pentru cele individuale. Totuși, pentru o conștiință creștină devine mai lesne de înțeles faptul că lumea în sine nu este aptă să-i ofere omenirii vreun sens satisfăcător. Numai o înțelegere a lumii în relație cu Ziditorul ei ar putea oferi o explicație mulțumitoare asupra cauzelor mai profunde pentru care societatea trece printr-o stare de criză sau, dimpotrivă, printr-o stare de mare elevație spirituală.

Însă civilizația modernă, prin aplecarea ei excesivă spre materie, a renunțat progresiv la perspectiva raportării la un Ziditor transcendent lumii. Acesta este, în ultimă instanță, motivul confuziei axiologice și al schimbărilor necontenite, survenite în viața socială a epocii recente. Dar și existența individuală, de asemenea, cade sub efectele nefaste ale abandonării recunoașterii unui Dumnezeu Creator, care fixează anumite legi creației Sale, pentru a putea crește în conformitate cu rațiunea, potrivit căreia acel Creator a făcut și lumea, și pe om.

Prin urmare, nu poate fi indiferent ce fel de fapte lucrează omul, ce fel de idei cultivă acesta în viața sa sau ce fel de relații dezvoltă cu semenii săi. Toate aceste acte au efecte specifice care, pe de-o parte, configurează lumea în raport cu calitatea lor, iar pe de alta, ne apropie sau ne depărtează, în calitate de persoane individuale, de Izvorul existenței și al sensului, de Dumnezeu. Doar în acest fel ne putem explica din ce pricină lumea în care trăim este dominată de actualele mișcări sociale și are o anume orientare. Doar în acest fel putem înțelege că pârghiile care dau direcție lumii și omenirii, deși se află în cer, mișcă lucrurile de pe pământ. În acest sens, Sfântul Sofronie Saharov afirma, extrem de lămuritor, faptul că fenomenele exterioare ce le observăm în evenimentele cotidiene, pe care le trăim, în fiecare epocă, reprezintă „simptomele sănătății sau bolii duhovnicești” ale întregii omeniri și constituie „proiecții sau oglindiri ale celor ce se petrec în lumea duhovnicească”.