Petroniu Tănase, un părinte cu totul îngeresc

Pentru mine, unul dintre motivele importante de a merge la Sfântul Munte a fost acela de a-l întâlni faţă către faţă, în această lume, pe părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu, schit românesc ţinând de Marea Lavră. Prima dată îl auzisem vorbind despre el, extrem de laudativ, pe Mihai Urzică, pe la jumătatea anilor '70.

Încă se afla pe vremea aceea părintele Petroniu la Mănăstirea Sihăstria, având ca ascultare, dacă nu mă înşel, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Puţin mai târziu aveam să aflu că a plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul respectiv oarecare mâhnire, deoarece ni se părea că era mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat puţin şi ca un sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc uşoară. Plecarea avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii, îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub observaţia atentă a Securităţii. Sunt de atunci 35 de ani, cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, părintele a găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în paragină, ploua în biserică, uşile erau crăpate… Cei câţiva bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să se mai ocupe de tot ceea ce implică administrarea şi gospodărirea unui lăcaş atât de important din toate punctele de vedere. Părintele s-a dedicat cu trup şi suflet unei cauze care părea aproape imposibilă: renaşterea mănăstirii. Trebuie să ţinem seama că ne aflam în timpul stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor şi credincioşilor români din ţară cu Sfântul Munte era extrem de dificilă. De asemenea, situaţia generală a Sfântului Munte era în vremea aceea destul de deplorabilă. Între timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, părintele Petroniu nu a revenit în ţară decât o singură dată, acum vreo 10 ani.

Când am ajuns să fac Alfa şi Omega, am început să-i trimit cu oarecare periodicitate (mai multe numere într-un pachet) suplimentul. În legătură cu aceasta, ar fi de povestit şi acest episod, semnificativ şi oarecum amuzant. În anul 1995, Ion Raţiu, patronul Cotidianului, a făcut o vizită, împreună cu cei doi fii ai lui, la Muntele Athos, principala lor destinaţie fiind Schitul Prodromu. Prezentându-se părintelui stareţ, i-a spus, pe lângă altele, şi faptul că este fondatorul şi finanţatorul gazetei. Atunci, părintele Petroniu l-a rugat să aştepte puţin, după care a plecat şi s-a întors cu mai multe numere din Alfa şi Omega, vorbind foarte laudativ despre supliment. Surpriza lui Ion Raţiu a fost mare şi plăcută, producându-i un vădit sentiment de mândrie. Dacă până atunci admisese suplimentul pe baza încrederii în directoarea ziarului, minunata Doina Bâscă, acum i-a acordat mai multă atenţie. La întoarcere a solicitat insistent să fac un interviu cu el pentru Alfa şi Omega, o convorbire în care-şi exprima entuziasmul pentru tot ceea ce petrecuse şi se petrecuse cu el la Sfântul Munte. În continuare, i-am trimis părintelui Petroniu şi, prin el, Sfântului Schit, o bună parte din cărţile mele. I-am mai trimis urări de bine cam la fiecare Paşte şi Crăciun. Mi-a răspuns absolut de fiecare dată cu multă bunăvoinţă şi dragoste, cu reală afecţiune părintească, scriind epistolele cu propria-i mână, cu un scris coborât parcă de la vechii caligrafi. Nu de mult mă plânsesem că nu mă învrednicesc să ajung acolo ca să-l întâlnesc direct. Mi-a răspuns că nu este nimic mai simplu, că trebuie numai să-l anunţ când intenţionez să vin şi că totul se rezolvă cu uşurinţă. Acesta este post-scriptumul scrisorii:

11.1.2008

"Vă aşteptăm cu multă bucurie în pelerinajul athonit şi prodromit. Formalităţile de intrare sunt simple. Ne anunţaţi: numele, numărul paşaportului sau al bul. identit. şi data intrării în Athos. Când veniţi la Athos, vă prezentaţi la Biroul vizit. Uranopole, de unde primiţi aprobarea cuvenită."

Ierom. Petroniu

Dar a trebuit ca să apară această ocazie a unui pelerinaj organizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct al Înalt Preasfinţitului Părinte Andrei, de altfel un prieten foarte apropiat al Sfântului Munte. Aşadar, aşteptam cu mare emoţie această întâlnire. Aveam să constat că acelaşi lucru se petrecea şi cu părintele Petroniu, deoarece lista cu numele noastre ajunsese acolo.

Părintele Petroniu era destul de înaintat în vârstă şi ajuns de unele slăbiciuni trupeşti. Una dintre acestea este şi aceea că nu mai auzea bine şi atunci era nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Din păcate, era unul care nu ştiu ce avea, dar cel mai adesea ţiuia îngrozitor, cel puţin pentru noi, cei care-i stăteam în preajmă. Nu ştiu ce auzea el, căci nu părea deranjat. Ca să te faci înţeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest aparat şi să vorbeşti destul de tare. Aşa se face că la primele prezentări nu a înţeles prea bine care dintre pelerini este "domnul Costion". Şi tot întreba, şi tot aştepta cu nerăbdare să dea de el. Până la urmă s-a întâmplat acest lucru. Am avut cu el două-trei întâlniri comune. Una de dimineaţă, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete. Despre ce?

Despre documentele româneşti din Sfântul Munte Athos

"Sunt cel puţin vreo 25-30 de mii de documente, aşa a evaluat un domn Florin Marinescu, care trăieşte în Grecia şi s-a pus să le cerceteze şi să le tipărească. Au apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar şi un volum în limba română, despre documentele de la Xiropotamu, editat de Universitatea din Iaşi. Ele se referă îndeosebi la relaţiile Ţărilor Române cu Muntele Athos, la danii, la închinări, la tot felul de binefaceri. După căderea Bizanţului sub turci, la 1453, Ţările Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre resursele principale de susţinere şi întreţinere a Sfântului Munte, ca de altfel şi a altor locuri sfinte. Şi asta fără recompense şi fără interese. Gratis! De unde aveau Moldova şi Muntenia această putere? Că nu erau atunci tractoare, maşini şi unelte pentru o agricultură intensivă. Se lucra cu sapa, cu hârleţul, cu grebla, cu coasa... Ăstea erau uneltele. Şi, cu aceste unelte, poporul avea destul pentru dânsul, şi a avut de-ajuns ca să dea şi la alţii. Erau aşa de mari producţiile şi bunurile care ieşeau, încât se făcea negoţ intens cu ţările Occidentului. Şi acuma?"

Despre dificultatea de a ajunge călugăr cu statut oficial în Muntele Athos

"Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se cere să ai cetăţenie greacă, iar aceasta se obţine foarte greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la Bucureşti să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu se ştie de ce. În ciuda unor intervenţii repetate, sunt solicitări care aşteaptă de aproape 10 ani şi nu au fost soluţionate. Este ceva mai uşor dacă soliciţi închinovierea la greci decât la români. De aceea, în momentul de faţă, se află în Sfântul Munte destul de mulţi călugări cu statut incert, îngăduiţi totuşi vreme de ani de zile în această formă."

Despre statura duhovnicească a poporului român

"Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea sciţilor, a dacilor nu era atât de idolatră ca şi cea a grecilor. Grecia a fost ţara idolilor. Exista la daci, în munţii din jurul Sarmizegetusei, un fel de pustnicie sau, în orice caz, se puteau întâlni oameni care duceau o viaţă asemănătoare cu a pustnicilor creştini de mai târziu. A fost o temelie sănătoasă din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creştinismul la noi avea nişte lucruri asemănătoare cu creştinismul. Şi de aceea a prins creştinismul foarte bine. În ţările noastre s-a format un creştinism deosebit: creştinismul ţărănesc, cu evlavia ţărănească... Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, un creştinism sătesc. Cu tradiţii creştine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiţii. "Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană." Dacă ne primeau cu ele şi ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Şi au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu tradiţie..., a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate şi toată lumea se murdăreşte. Sfinţii Părinţi consideră că păcatul care murdăreşte cel mai adânc fiinţa umană este desfrânarea. Şi tocmai aceasta este mai cultivată. Şi nu numai la oameni în vârstă, ci şi la copii, încă de la şcoală. Auziţi? Fetiţe de 12 ani, şi fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viaţă. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat, şi atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea aşa ceva."

Ca la mulţi părinţi, şi la părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu tristeţea pentru starea lui spirituală actuală.

Despre pictura laică (pentru pictorii din grup, dar nu numai pentru ei)

"E firesc ca pictura să înfăţişeze frumuseţile naturale ale lumii în care trăim. Natura, sub formele ei. Ca şi poetul, şi pictorul are un ochi deosebit cu care vede mai mult decât vede un om obişnuit. Vede frumuseţi, pe care apoi le prezintă. Caută să înfăţişeze, să surprindă aceste frumuseţi care trec neobservate de lumea cealaltă. Le înfăţişează ca să atragă oamenilor atenţia, să vadă şi ei şi să înţeleagă că lumea în care trăim e frumoasă. Când Dumnezeu S-a uitat la lucrul mâinilor Sale a văzut şi a spus că ceea ce a făcut este bun şi frumos. Sunt în natură forme şi însoţiri pe care omul obişnuit, deşi le priveşte, nu le vede, nu le sesizează în frumuseţea lor profundă. Şi atuncea, pictorii şi artiştii care le surprind caută să le înfăţişeze şi să le facă vizibile pentru toată lumea. Şi dacă omul este ajutat să le sesizeze, atunci nivelul lui de înţelegere şi de trai se ridică, pentru că în felul acesta înţelege cum cadrul firesc în care e făcut să trăiască este mult mai bogat, mult mai frumos. Şi, atuncea, şi viaţa lui sufletească se înfrumuseţează, se înnobilează. Da. Poeţii şi artiştii au o menire deosebit de însemnată, în sensul de a face vizibile frumuseţile cele ascunse ale firii şi ale fenomenelor pe care Dumnezeu le-a aşezat în lume."

Despre gândul la moarte

"Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică. Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s veşnici pe pământ. Într-o zi se sfârşeşte viaţa şi omul care a trăit o viaţă creştinească, frumoasă, ştie că ea nu s-a încheiat cu mormântul, ştie că de-acuma începe o nouă viaţă, cea adevărată, cea veşnică. Şi dacă s-a străduit să ducă o viaţă frumoasă aicea, pe pământ, atuncea bunurile, simţămintele, trăirile care sunt imprimate în existenţa lui le duce cu dânsul. Şi intră cu ele în noua viaţă, în viaţa cea veşnică. O viaţă care va fi însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Şi fericirea cu care omul intră în viaţa veşnică este incomparabilă cu toate fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit Apostolul Pavel când a fost răpit la al treilea cer, lucruri despre care spune că nu le poate descrie în grai omenesc. Formele noastre de exprimare, noţiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem nici un element cu care să putem exprima cum se cuvine ceva din ele. Creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba binelui şi are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat din această fericire, nu se sperie de moarte. Ştie că abia de-acuma înainte se începe. El chiar aşteaptă moartea. Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură, beţie, lăcomie, toate păcatele ăstea, dacă omul nu s-a curăţit de ele, le are imprimate în fiinţa lui şi în sufletul lui. Şi când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste multe materiale negative. Şi va trebui să se târască cu ele în vecii vecilor. Şi aia-i nefericirea şi nenorocirea veşnică. Şi, atunci, sigur că omul se înspăimântă de moarte. Hristos a înviat, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Şi a reorientat moartea, făcând din ea trecere de la viaţa aceasta terestră la viaţa cea veşnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri bune, de care să ne bucurăm în viaţa veşnică. Părintele Stăniloae spune că realizările frumoase artistice ne însoţesc viaţa veşnică şi la nivel de neam. Bunuri precum Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Curtea de Argeş şi toate celelalte asemenea, poporul român le va avea şi în viaţa veşnică. Aşadar, cei care au făcut lucruri frumoase artistice se vor bucura de ele şi în viaţa veşnică."

Poate că aş fi avut câteva întrebări să-i pun, dar nu sunt obişnuit să fac acest lucru cu alţii de faţă, aşa încât ele au rămas în cea mai mare parte nerostite. După ce am văzut care din cărţile mele sunt în biblioteca schitului şi care nu sunt, am mai dăruit două pe care le aveam la mine (Elemente de teologie ţărănească şi Bucuria convorbirii). Am pândit un moment când părintele ieşea de la chilie, îndreptându-se spre trapeză, ca să fac acest lucru şi să stau câteva minute cu el între patru ochi. Au fost vreo 10-15 minute private, de care tare m-am bucurat, deşi bruiajul aparatului auditiv era îngrozitor. Şi mi s-a părut a fi părintele văzător cu duhul. Fără să-i fi spus despre încercarea în care mă aflam, el mi-a vorbit despre ea şi m-a îndemnat să am nădejde că o s-o trec cu bine. Sau cel puţin aşa am înţeles eu, căci, datorită aparatului, comunicarea nu era facilă.

Nu ştiu cum va fi arătat în floarea vârstei lui, dar când l-am văzut eu era, vorba poetului, "un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port". Mereu se afla în preajma sa un ucenic sau doi, gata să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască "porunca". Parcă auzeai cuvântul lui Hristos: "Adevăr, adevăr îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vrei" (Ioan 21, 18). Cu toate acestea, părintele Petroniu era prezent cam la toate slujbele, şi încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleca, se pleca, de aveai impresia că acu, acu se prăbuşeşte. Îţi stătea inima în loc. Dar nu, parcă mereu în ultima clipă, se redresa, şi continua să fie tuturor pildă de trezvie liturgică.