Petru sau Pavel?

Nici Petru, nici Pavel - luați în sine, ci amândoi laolaltă în Hristos. De aceea iconografia marelui praznic ni-i înfățișează într-o firească îmbră­țișare: înlănțuiți în moarte, nimb în nimb, privindu-și martiriul unul altuia drept în ochi. Diferiți ca fire, inegali cu ei înșiși, intempestivi și aprinși de râvnă, au dat o lume peste cap. Și ce lume!

O lume în care cezarul Romei era zeu coborât pe pământ căruia oamenii i se închinau în temple, în piețe publice, în fața statuilor poleite - idolatrie în stare pură. O lume în care forța militară a imperiului era de neoprit, o lume în care filozofii făceau legea în cetate, iar societatea era riguros stratificată, de la patrician la sclav, o lume a bunăstării selective și a superstiției generalizate. Acesta era edificiul social și religios pe care cei doi l-au demolat în câteva zeci de ani, mai precis în mentalul său: oamenii care îi vedeau/ascultau au înțeles că în fața lui Dumnezeu nu există dife­rență de rasă, vârstă, credință ini­țială, sex, profesie sau statut social. Că există o dureroasă, mântuitoare îmbrățișare prin Cruce, prin taina jertfei ei și că Mântuitorul, din ne­spusă iubire de oameni, S-a întrupat. Un om făcut zeu - romanii au mai văzut. Dar un Dumnezeu făcut om, acest lucru era de neconceput pentru ei! De ce ar face un zeu așa ceva? De ce s-ar coborî, s-ar umili la statutul de creatură imperfectă când cerurile îi stau deschise, când puterea divină acționează discre­ționar atât în lumea de sus, cât și în cea de jos? De ce să-și însușească o con­diție trecătoare, muritoare, batjocoritoare până la urmă, când statutul de păpușar al făpturilor îi asigură satisfacție și supremație, eliminând orice concurență nedorită? Lași cerurile tale, Olimpul sau alte asemenea să te bălăcești în țărână, laolaltă cu muritorii cei nefericiți și limitați?

Iar acum gândiți-vă: Cum puteau doi oameni, dacă ar fi fost ca toți ceilalți pământeni, să convingă lumea de opusul acestor afirmații? Cu ce argumente, cu ce instrumentar teoretic și practic, cu ce gesturi puteau convinge un fost pescar și un țesător de corturi că tot ceea ce zeii, filozofii și împărații afirmau și învățau erau, de fapt, falsuri grosolane? Cu nimic special, dacă ar fi fost doar oameni. Însă ei aveau asupra lor Duhul Sfânt ca o hlamidă, aveau mantia harului, aveau înger păzitor (ceea ce majoritatea oamenilor încă nu aveau), aveau darul preoției, aveau harisma facerii de minuni, a tămăduirilor, a învierilor din morți. Așadar, erau ei doar oameni?

În zilele noastre suntem obișnuiți cu darul preoției, cu puterile sacer­do­ților, dar atunci - în plină idolatrie și politeism - aceste daruri aveau stră­lucire nepământeană. Un preot al lui Hristos între păgâni era ca o lumină orbitoare în întuneric, era di­ferența de la cer la pământ pe care oamenii o vedeau, chiar și cei obiș­nuiți - sau mai ales ei. În ziua de azi preoții nu mai atrag atenția prin nimic, nu mai „sar în ochi” (din păcate), se pierd în mulțime, însă atunci ei ieșeau în evidență prin vorbe, fapte și gesturile simbolice asupra propriei lor condiții umane, dar cu un mesaj extramundan: Dum­nezeu a murit și a înviat numai și numai din iubire față de oameni!

Chiar dacă între cei doi Apostoli ai Mântuitorului au existat dife­rențe de optică asupra mesajului și modului de a face misiune, asupra mediului în care noua credință trebuia să opereze, în care tinerele comunități euharistice își desfă­șu­rau viața de zi cu zi, asupra ches­tiunilor practice de la ritualurile iudaice vechi la regimul alimentar - în sfârșit, asupra multor diferențe de abordare, între cei doi bărbați uriași ai Bisericii s-a așezat pacea postumă: ambii au avut dreptate! Și Petru cel atașat tradiției evreiești (mozaice), și Pavel cel deschis nea­murilor păgâne - ambii au realizat (și doar împreună, ca model de unitate în diversitate) întruparea unui ideal nemaivăzut până atunci: acela de a suferi pentru a te bucura, de a flămânzi pentru a te sătura, de a te lăsa batjocorit și umilit pentru a-ți păstra demnitatea, de a muri pentru a învia. Ambii au locuit în realitatea harică a Taborului, a străluminării materiei transfigurate, a cerurilor deschise, a intimi­tății dumnezeiești.

„Cei ce sunteți între Apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii în­vă­țători, Stăpânului tuturor ruga­ți-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă!”