Pocăință și dreptate

Creștinismul părinților deșertului nu este deloc conformist, moralist, exterior sau formalist. Dimpotrivă, în cuvintele lor găsim viață și realism. Avva Sarmatas, un bătrân despre care nu se știu prea multe (se pare că a fost ucenic al Sfântului Antonie cel Mare și a murit în timpul unui raid barbar în 357), spune fără ezitare: „Îl prefer pe omul păcătos, dacă știe că a păcătuit și se pocăiește, celui nepăcătos, care se crede drept”. 

Apoftegma aceasta, scurtă, aparent banală, descoperă ceva esen­țial din viziunea ascetică a părinților deșertului și înțelegerea ei implică și câteva teme centrale ale viziunii lor. Viața duhovnicească își are miezul și dinamica în pocăință, iar ceea ce se opune pocăinței este doar îndreptățirea de sine. Pocăința dă viață spiritului, iar îndreptățirea de sine îl osifică și ucide duhul. Viața duhului se întemeiază pe puterea transformatoare a pocăinței care răscolește neîncetat adâncurile omului. 

Pocăința este legată de cunoaș­terea de sine, într-o dinamică perpetuă: cele două se potențează reciproc. Pocăința aruncă o lumină tăioasă în inima omului, care scoate la iveală răul, care altminteri stă ascuns. În felul acesta, cunoașterea de sine sporește. Iar cunoașterea de sine adâncește și mai mult pocăința.

Îndreptățirea de sine, justificarea, emanată din mândrie și strâns legată de judecarea aproapelui, este cea care deturnează atât intro­specția, cât și privirea asupra lumii. În lipsa pocăinței, gândirea nu este liberă și autentică, ci este una „cu agendă”. Distorsionează în așa fel lucrurile încât tu să rămâi pe mai departe centrul universului și depozitarul dreptății totale. 

Pocăința, singura privire realistă asupra lumii, îți arată natura umană imperfectă prin cădere și te ajută să o îmbrățișezi în tensiune transformatoare. Și tot pocăința este cea care îți deschide calea către dreptatea autentică, fără de care dreptatea rămâne inaccesibilă. 

În același timp, cuvântul avvei Sarmatas nu este îndemn la relativizare morală și nici nu disprețuiește tensiunea nevoinței creștine, ci arată doar ușurința cu care alunecăm în iluzia dreptății proprii, care ne închide în afara Împărăției lui Dumnezeu, în care se poate intra doar pe calea îngustă a pocăinței neîncetate.