Precauţie şi ascultare

Avva Zaharia, copilul-bătrân care şi-a petrecut din pruncie viaţa în deşert, a sporit duhovniceşte foarte repede. Avva Macarie este îndemnat de Sus să ceară cuvânt tânărului, avva Moise povesteşte că „l-a găsit pe avva Zaharia rugându-se lângă un puţ, iar Duhul lui Dumnezeu stătea deasupra lui“, iar apoi îi cere şi el sfatul. În afara faptului că era un înţelept călăuzit în toate de Duhul Domnului, grupajul de apoftegme care îi sunt dedicate ni-l arată ca un om ascultător mai presus de toate. Ascultarea şi precauţia lui se văd până în ultimele sale clipe: „Avva Moise l-a întrebat pe avva Zaharia, când acesta era pe patul de moarte: «Ce vezi?» El răspunde: «Nu-i mai bine să tac, părinte?» Celălalt a zis: «Da, copile, taci!» Când a murit, avva Isidor şi-a înălţat ochii către cer şi a zis: «Veseleşte-te, copilul meu, Zaharia, căci s-au deschis porţile Împărăţiei cerurilor pentru tine!»“

Moartea avvei Zaharia se înscrie într-un ritual al trecerii la cele veşnice a călugărilor din pus­tie. La limita dintre cele două lumi, bătrânii erau înconjuraţi de apropiaţii lor care aşteptau un ultim cuvânt, o mângâie­re de la cel care se muta din aceas­tă viaţă. Foarte cunoscută este moartea Sfântului Sisoe, care se vede întâmpinat de Antonie, corul profeţilor şi în cele din urmă de îngeri, pe care îi roagă să îi mai îngăduie puţin timp pentru pocăinţă. Pentru cei care erau împreună cu bătrânul Sisoe, dorinţa lui de a se pocăi şi strălucirea feţei sale sunt semnul că avva a atins desăvârşirea.

Scenografia morţii avvei Zaharia este, în linii mari, aceeaşi. Dacă bătrânul Sisoe este consecvent în preocuparea lui de o viaţă pentru pocăinţă, avva Zaharia se arată precaut şi ascultător, aşa cum fusese mereu. Sisoe, cel pomenit mai devreme, zicea că „aşa cum este găsit omul în clipa morţii, aşa se duce dincolo“. Bătrânii din pustie nu erau aflaţi de moarte accidental într-o atitudine de adecvare cu Duhul lui Dumnezeu. Lungul război duhovnicesc îi scoate pe nevoitori din ciclul nesfârşit al căderii şi ridicării, pentru ca în cele din urmă să-i fixeze în binele pe care l-au ales definitiv şi cu toată fiinţa lor. Apoftegmele pe care Patericul le păstrează despre avva Zaharia ni-l arată mereu circumspect şi rezervat faţă de cinstirea pe care i-o dau marii Părinţi. Cu toate acestea, rezerva nu se transformă niciodată în încăpăţânare absurdă şi refuz obstinat pentru că este însoţită de ascultare. Nu degeaba Zaharia spusese oarecând avvei Macarie că „monah înseamnă a sta împotriva ta însuţi în toate”. Aşadar, când Moise îi cere să îi spună ce vede cere acestuia binecuvântarea de a tăcea şi abia când bătrânul confirmă dorinţa lui, Zaharia, cel care a rămas în memoria tuturor ca bătrânul copil, se linişteşte şi trece în veşnicie.

Moartea acestui atât de delicat personaj al Patericului, care, deşi a trăit cincizeci şi doi de ani, a rămas în amintirea tuturor ca un copil bătrân şi înţelept, subliniază misterul şi emoţia care însoţesc taina despărţirii de această lume şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. În plus, ne arată faptul că în veşnicie ducem cu noi ceea ce am acumulat aici, sau mai bine spus, ceea ce am devenit în viaţa noastră. Iar avva Zaharia a fost un monah precaut şi ascultător în întreaga lui viaţă şi până la intrarea în veşnica Împărăţie cerească.