„Progresul, stimabile, progresul!”...

Trei sunt domeniile asupra cărora haosul legislativ, dar și interesele impure au acționat ca o ghilotină în deceniile eliberării de comunism: educația, sănătatea și transporturile. Toate trei sunt domenii vitale ale vieții sociale, culturale și economice. Fiecare ramură în sine, dacă ar fi paralizată de neputință și dezorganizare, ar genera un haos societal, darămite toate trei! Căci o țară bolnavă cronic (la propriu), needucată în profunzime și blocată în arterele vitale de comunicare este în colaps. Astăzi însă voi vorbi despre partea care necesită cel mai mic efort, raportat la cele mai mari beneficii: educația.

Legile educației s-au schimbat, cu tenacitate aproape demonică (nu există altă explicație!) de treizeci de ani, încontinuu. Reforme peste reforme, legi peste legi, normative peste normative, în așa fel încât nici elevii (mai ales cei din ciclurile primare și gimnaziale), nici părinții să nu mai priceapă nimic. Și ca totul să aibă o încununare a deznădejdii și inutilității, au mai apărut și necontenitele presiuni din partea unor ONG-uri și a unor politruci pentru introducerea în școli a educației sexuale și a ideologiei de gen (transgenderism), mimând cu tușe groase, chipurile, standardele modernității Europei comunitare. Standarde la care, atenție!, nu toate statele membre UE participă în mod egal, în care palierele decizionale comune (mai mult sub formă de „recomandări”), se conjugă cu specificul programei școlare și prioritățile edu­cației în parametri naționali specifici. La noi însă a devenit o chestiune de viață și de moarte, ai zice, acceptarea în aria curriculară a acestor „materii” de extract pur ideologic, sub formă de cunoștințe cu standarde știin­țifice aproximative (oricum, schimbătoare în funcție de evoluția curen­telor ideatice al căror extract sunt, de cercetarea în domeniu etc.), ateliere și workshopuri. Morți-copți, elevii trebuie să afle că sexul lor poate fi fluidizat chirurgical, din hormon și bisturiu, că pot alege orice mecanism personal/fiziologic al plăcerii sexuale, că nimeni, nici măcar Dumnezeu nu le poate „impune” ceva legat de dorințele lor intime și nici de schimbarea „datului” lor natural. Cui folosește în mod real, la scara inocenței și exact pe treapta formării caracterelor, acest tip de informații? Nimeni nu cred că poate răspunde asumat și pe termen lung, date fiind problemele psihologice ulterioare dezvoltate de mulți dintre cei care au ales fluidizarea sexului, debalansarea hormonală și adoptarea unei stil de viață în veșnică incertitudine a firii.

Cultele religioase au înaintat un punct de vedere pe marginea noilor schimbări ale... schimbărilor Legii educației, propuse de ministrul în funcție (au fost peste 30 de miniștri, în doar 33 de ani), care cuprinde rezerva față de experimentele ideologice aplicate pe copii lipsiți de discernământul specific adulților, refuzând astfel ideea că școala este un poligon de testare a unor curente de idei trecătoare - la scara istoriei - a unor experimente multiculturale abrupte, a unor schimbări de mentalitate și optică radical opuse traiului de zi cu zi - vieții reale, adică. Desigur, în mediile ultraseculariste, mesajul plin de bun-simț al Cultelor a fost primit cu răceală sau chiar cu ostilitate, însă trebuie ținut cont de faptul că orice ar fi, Biserica este alături de poporul său. Nu ea guvernează, nu ea legiferează, nu ea execută, ea poate doar să amendeze, în plan moral, derapajele celor de la vârf. Dar vocea ei se aude pretutindeni, iar dacă decidenții s-ar solidariza pe proiecte sănătoase, reale și importante, actul de guvernare ar fi infinit mai ușor de pus în operă. Căci Biserica poate ajuta, cu credibilitatea ei de la baza piramidei sociale și până sus, în vârf, susținerea acelor proiecte care împing spre mai bine societatea românească și nu o trag în jos.

Dar câtă vreme rămânem sub o iluzorie, autoimpusă presiune politică „din afară” (ea se manifestă mai mult în capul politicienilor autohtoni, speriați de propria umbră și de propriile himere ale nesiguranței și ale neputinței), nu putem avea o lume românească așezată, consensuală, care să progreseze cu adevărat. Europa este un concept atât de larg și ocupă atâtea paliere de decizie, de gândire, de acțiune, încât doar deficitara/restrictiva noastră raportare la anumite aspecte ale acestui conglomerat de idei, principii și aspirații ne face să fim mai progresiști decât progresul însuși, maimuțărind - ca pe vremea lui Caragiale - toate pe care le atingem. Nu țipa Cațavencu din toți bojocii: „Progresul, stimabile, progresul!”? Iată cum ne găsim plasați, fără voie, în această (falsă) dilemă tradiție vs progres, din adâncirea căreia unii și-au făcut un țel în viață. Problema este că victimele reale ale disputei sunt sufletele neprihănite, care așteaptă ajutor și luminare, sprijin curat și îndrumare, știință autentică și nu ideologie ambalată rapid în materiale reciclabile, infinit reciclabile...