Răbdarea ca o plasă de siguranță

Literatura ascetică, deși dintr-o anumită perspectivă poate fi considerată bogată și diversificată, totuși este destul de sumară atunci când descrie efortul personal, lupta cu sine însuși, durerea confruntării cu păcatul, cu pornirile negative ale nevoitorului ascuns în deșert de privirile oamenilor. De la acești asceți ne-au rămas mai degrabă concluziile practice, fără întreaga construcție internă care le-a generat. Pentru a ne putea face o imagine, chiar și schematică, despre ce se găsește dincolo de cuvinte, este nevoie să facem un exercițiu de empatie și să citim printre rânduri.

Avva Ioan cel Pitic le spunea ucenicilor să se împărtășească puțin din toate virtuțile. „De aceea, în fiecare zi când te scoli dimineața, pune un nou început la toate virtuțile și poruncile lui Dumnezeu, cu mare răbdare, cu teamă și multă răbdare, în iubirea lui Dumnezeu, cu toată râvna sufletului și a trupului, răbdător cu frământările inimii și cu paza sufletului, cu multe rugăciuni și rugăminți, cu suspin, cu limbă curată și cu ochi feriți [de lucruri urâte], disprețuindu-te fără mânie, pașnic și nerăsplătind răul cu rău, fără să te uiți la greșelile altora ori să te măsori pe tine însuți, tu, cel mai prejos de orice creatură […]”. Și sfaturile bătrânului continuă la fel de direct, așa încât în această apoftegmă avem o sinteză a viziunii ascetice a avvei. Atenția este captată de repetiția insistentă, de accentul pus pe răbdare. Prin faptul că se scot atât de puternic în evidență răbdarea și necesitatea ei înțelegem toată amploarea efortului cotidian al asceților. Răbdarea este plasa de siguranță în fața iluziei, a speranței lipsite de temei că schimbarea va fi imediată, că rezultatele vor apărea rapid. Răbdarea este rezultatul practic al smereniei, reflexul înțelegerii realiste a lumii, a limitelor omenești, a neputinței reci care parazitează orice avânt semnificativ. Și tocmai pentru că voința cea bună poate fi adesea deturnată, Părinții pustiei insistă pe un început nou, pus în fiecare dimineață la „toate virtuțile și poruncile lui Dumnezeu”. Și atunci „frământările inimii” nu vor întârzia să apară în forme dureroase câteodată. Iar în fața lor nu există soluții facile, imediate ori definitive, ci doar răbdarea, rugăciunea, suspinul și smerenia.

Pentru avva Ioan, smerenia are forma disprețului pașnic de sine, fără mânie. Adică acceptarea stării de fapt, fără supraevaluare, fără încordări inutile și în același timp dorința de schimbare și de îmbunătățire. De aici se naște o atitudine înțelegătoare față de ceilalți, tolerantă, fără porniri răzbunătoare. Mai mult decât atât, pentru cel preocupat de lupta cu propriile păcate și neputințe, greșelile celorlalți încetează să mai existe. Creștinul nu se compară cu alții, nu se îndreptățește pe sine și stă singur în fața unicului Dumnezeu.

Acestea sunt câteva trăsături a ceea ce am putea numi realismul ascetic, care se diferențiază radical de depresie, deznădejde, complex de inferioritate ori alte boli contemporane ale sinelui. Creștinul mută accentul de pe sine pe Dumnezeu și în felul acesta se recentrează, iar rugăciunea devine cea mai fertilă sursă de bucurie și speranță.