Răspunsuri duhovniceşti: Rugăciunea alungă mâhnirea

Cum să scăpăm de tristeţe şi melancolie?

Tristeţile şi melancoliile se succed aproape zilnic în viaţa noastră. Aşa a hotărât înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu. Şi iată de ce: primele ne rup de legăturile lumeşti nestatornice, iar celelalte hrănesc nădejdea noastră pentru ceva mai bun.

De ce să experimentăm plictiseala şi lipsa de sens? Asemenea sentimente nu-şi au locul în sufletele creştinilor! Domnul Dumnezeu este lângă noi. Prezenţa Lui aduce în inima noastră pacea şi dă sens vieţii noastre. Iubirea Lui încălzeşte sufletul nostru, milostivirea Lui ne promite bucuria şi odihna veşnică. Aşadar, de ce să ne plictisim? Şi cum ar fi posibil să ne plictisim, dacă ne luptăm neîncetat pentru mântuirea noastră şi ne umplem timpul cu fapte bune?

Dedicaţi-vă muncii şi rugăciunii! Prima alungă plictiseala, iar cea de-a doua mâhnirea. Pentru nimic altceva să nu vă mâhniţi, decât pentru păcatele voastre! Şi să-L rugaţi pe Dumnezeu cu zdrobire de inimă: „Doamne, iartă-mă!“. Vrăjmaşul vă chinuieşte cu mâhnirea venită prin raţiune. Dar voi râdeţi de el, luaţi arma lui şi transformaţi-o din instrument vătămător în unealtă folositoare, adică în mâhnire folositoare pentru greşelile voastre, în pocăinţă, în cucernicie.

De unde vin necazurile?

Domnul încearcă câteodată sinceritatea dăruirii noastre faţă de El, lipsindu-ne de mângâierile sufleteşti care însoţesc lupta noastră duhovnicească. Şi, când vede că, în ciuda acestei lipse, continuăm să-L slujim din inimă, fără să ne întristăm pe noi înşine, ne dă mângâiere însutită.

Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu cerem niciodată asemenea daruri de la Dumnezeu, nici atunci când ele vin să le considerăm ca o răsplată a nevoinţelor noastre. Să le lăsăm în voia Aceluia. Şi, când ni le dă, să le primim cu smerenie. Când, din nou, ni le ia, să arătăm răbdare. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească)