Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Răspunsuri duhovniceşti: „Să unim rugăciunea din cărţi cu cea rostită în taina inimii“
Unii dintre duhovnici recomandă la Spovedanie rugăciuni din Ceaslov, mai ales cele şapte Laude; alţii, acatiste şi paraclise, iar alţii - mai mult Rugăcinea inimii. Ce fel de rugăciuni recomandaţi pentru călugări şi mireni?
Spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: „Pe acestea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“. Adică să le facem şi pe unele şi pe altele, după a noastră râvnă şi putere. Nu putem renunţa la Ceaslov, nici la acatiste, în care se arată minunile sfinţilor, adică răbdarea mucenicilor şi ostenelile cuvioşilor pe care le-au suferit de bună voie pentru dragostea de Dumnezeu. Prin unele rugăciuni lăudăm pe Dumnezeu Cel în trei Feţe închinat şi mărit; prin altele lăudăm pe sfinţi şi faptele credinţei lor, iar prin altele ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru toţi oamenii care prin noi cer mila lui Dumnezeu. Să unim rugăciunea citită cu cea cântată. Adică rugăciunea din cărţi cu cea rostită în taina inimii, fără cuvinte, după sfatul duhovnicului, şi atunci vom spori şi vom dobândi multă bucurie şi pace în suflet.
Se observă în unele părţi că se neglijează Spovedania şi se dă prea des şi chiar necanonic Sfânta Împărtăşanie. Cum este mai bine de făcut în această situaţie?
Nu putem renunţa la Sfintele Canoane şi la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părinţilor şi a înaintaşilor noştri, pe drumul canonic al Sfintei Tradiţii. Nu deasa Împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa Spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa Împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa Spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcare cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi Tradiţia Bisericii. Altfel cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales de mândrie? Întâi avem nevoie de lacrimi, de rugăciune şi deasă Spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adaugă. Mănăstirile noastre întotdeauna au ţinut calea împărătească de mijloc. Când este cazul, să urmăm practic sfatul lor. (Convorbiri duhovniceşti cu părintele Paisie Olaru)