Războiul duhovnicesc şi bucuriile străine

Apoftegma 23 despre avva Antonie aduce în atenţie o temă perenă în reflecţia tuturor generaţiilor de monahi. Uneori se spune direct, alteori suntem lăsaţi doar să înţelegem: istoria aduce cu sine degradarea perpetuă, generaţie după generaţie, secol după secol, a celor care luptă războiul nevăzut. Dumnezeu nu mai îngăduie ispitele de altădată din pricina nevolniciei crescânde. Aceasta este ideea centrală a apoftegmei cu numărul 23 despre avva Antonie: "Dumnezeu nu mai îngăduie războaie şspiritualeţ asupra generaţiei de azi, precum îngăduia asupra celor vechi, întrucât ştie că cei de azi sunt slabi şi nu rezistă".

Cuvintele avvei Antonie se pot limpezi mai bine dacă citim în paralel încă o apoftegmă din acelaşi Pateric egiptean. Este vorba despre un cuvânt al avvei Visarion: "Ori de câte ori se întâmplă să fii în pace şi să nu lupţi, smereşte-te şi mai tare; ca să nu începem să ne fălim cu bucuriile străine şi să atragem războiul. De multe ori din cauza slăbiciunii noastre Dumnezeu ne cruţă de război ca să nu pierim".

De aici trebuie să înţelegem în primul rând faptul că războiul spiritual, purtat împotriva patimilor şi slăbiciunilor, nu este un accident în viaţa noastră pământească, ci este ceva constant. Variază doar intensitatea, în funcţie de judecăţile lui Dumnezeu, care uneori îngăduie războiul mai cu tărie, alteori nu. Orice ai face, o asemenea luptă nu poate fi evitată.

Dumnezeu nu îngăduie ispite dincolo de puterea omului de a îndura. În timp, bărbăţia asceţilor se erodează, constată aceşti părinţi, şi tocmai de aceea nevoitorii au avut întotdeauna la mare cinste pe cei din generaţiile anterioare. "Vieţile Sfinţilor" a fost şi este încă o carte de căpătâi pentru monahi şi nu numai. Sfinţii de oarecând sunt modele înalte, însă nu intangibile. Dacă modelul lor pare a fi de neatins este fie pentru că suntem comozi, fie pentru că din viziunea privind desăvârşirea celor de mai de mult şi nevolnicia noastră s-au născut unele biografii ale sfinţilor, care să fie idealizate până la deformare, devenind ireale şi lipsite de credibilitate. Asta nu din cauza minunilor pe care le relatează, şi care fac parte în mod real din viaţa cotidiană a sfinţilor, ci din cauza modului şablonard în care aceste biografii sunt redactate.

Scriind aceste lucruri, nu intenţionez câtuşi de puţin să diminuez importanţa sfinţilor sau să neg adevărul afirmaţiei Sfântului Antonie, cum că cei de demult au fost mai buni decât cei de astăzi. Lucrurile trebuie văzute la adevărata lor măsură. Istoria vine cu modificările ei, care afectează şi viaţa duhovnicească. Spre exemplu cele două războaie mondiale, cu vărsările lor masive de sânge, au produs în opinia unor părinţi duhovniceşti, o ruptură definitivă. Revărsarea de ură care s-a declanşat atunci a făcut ca Dumnezeu să ridice harul de pe pământ. Dar, dincolo de orice astfel de modificări, există o umanitate comună a celor de atunci şi a celor de acum. Suntem cu toţii parte în Adamul total. Suntem interconectaţi. În pofida tuturor schimbărilor, nevoinţa şi sfinţenia sunt pe mai departe posibile. Iar dacă în timpurile de început harul prisosea, acum abundă experienţa multor generaţii care înaintea noastră au lucrat desăvârşirea şi ne-au lăsat mărturii despre lupta lor.