Recitativ în sonurile bronzului al lui Ion Irimescu la Muzeul Unirii din Iași

După o lungă absență, 11 ani, Ion Irimescu se întoarce în Iași, orașul în care și-a început cariera de magistru de sculptură în 1940, la Academia de Arte Frumoase. A viețuit în cetatea moldavă vreme de zece ani, până la desființarea de regimul comunist în 1950 a celei dintâi înalte școale de arte din România. Profesorul și artistul a găsit aici un mediu prielnic îndeletnicirii sale nobile de creator al tridimensionalului, fiind stimulat mai ales de prezența benefică a colegului de Cancelarie, pictorul Corneliu Baba, care avea să-i fie prețios și de nedespărțit prieten și la București vreme de decenii. Într-o evocare scrisă în albumul omagial apărut în anul 2003, cel al Centenarului lui Ion Irimescu, Dan Hăulică, pontiful criticii noastre de artă, președinte executiv și apoi onorific al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, își amintea nostalgic de prezența sa cuceritoare la Salonul ieșean, unde îl văzuse pentru prima oară. În acea perioadă sculptorul aducea prin strădaniile sale artistice glorie Iașilor, fiind încununat cu Premiul Ministerului Culturii și Artelor în 1942 și cu Marele Premiu „C. Hamangiu” al Academiei Române. După plecarea din Iași, cu un ocol de patru ani la Cluj, Ion Irimescu bătea din când în când drum în capitala Moldovei și trăia bucuria de a se scălda, flanând pe colinele urbei, în apele ce mai purtau amintirile tinereții sale. Fost-am martor și călăuză în 2003 la un asemenea pelerinaj, cel al unui sentimental și romantic, cum se considera însuși artistul. Mai erau încă destule semne ale trecerii sale în cetate. Pe strada Lascăr Catargi, la numărul 51, se afla în picioare (e și azi) casa în care a locuit în timpul șederii în Iași, megieșă cu cea pe care am construit-o eu în anii 1993, 1994. În Grădina Copou te întâmpina ca o vestală bustul Veronicăi Micle, opera sa, pe al cărei chip se țese pânza grației și dogorăște iubirea pentru Luceafăr. La Palatul Culturii, pe unul din holurile impunătoare de la etaj, te îmbrățișează frumosul turnat în plăsmuirile sale sculpturale mirabile. Descins în Iași, Ion Irimescu făcea negreșit un popas în casa boierească din strada Căpitan Tomida, reședința discipolului său, sculptorul Iftimie Bârleanu. Întârzia la un dedulcitor răgaz de vorbă și vin. 

În posteritatea Maestrului toate au rămas emoționante aduceri aminte. Abia în 2013, la începutul verii, avea loc prima prezență postumă în Iașii cei dragi ai lui Ion Irimescu. Revenea cu unele din operele sale donate Fălticenilor, într-o expoziție de gală, cu solemnitate requiemică, la Muzeul Unirii. La 121 de ani de la naștere, în cadrele manifestărilor de ținută ale Lunii Sculptorilor Români, Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni ne-a oferit un impresionant Recitativ al sonurilor în bronz irimesciene, tot în sălile somptuoase al Muzeului Unirii, în care tronează o statuie a lui Alexandru Ioan Cuza, modelată de el în celălalt veac. A fost o expoziție de celebrare în ziua când s-au rostuit 121 de ani de la ivirea sa pe lume, în 27 februarie 1903. Gestul ofrandă al fălticenienelor, ofrandă meșterului și dar ieșenilor, a avut o semni­ficație aparte, făcându-ne să sperăm că cei care-i tezaurizează moștenirea au înțeles în spirit și nu în literă actul testamentar al generosului donator. Ion Irimescu nu a dorit, Doamne ferește!, ca a sa creație să rămână zăvorâtă în muzeu, ci doar să nu fie înstrăinată din patrimoniul artistic al Fălticenilor. A dovedit-o prin expunerea, cu acceptul său, a unor creații reprezentative, la Paris, la Sorbona, în anul Centenarului, 2003. Își dorea ca un asemenea gest să fie urmat de unele similare ale grijitorilor comorii sale din Fălticeni. Din păcate, au trecut 11 ani până ceva similar, moment capital pentru cunoașterea operei sale, să se întâmple iar. Din tezaurul creației sale, adăpostit de Fălticeni, în cea mai mare colecție de autor din România, au fost aduse la Iași, la Muzeul Unirii, 18 dintre bronzurile soborului de opere de gen etalate în sala de la muzeul fălticenian consacrată de meșter creațiilor lui în acest material, care a fost, cum a mărturisit-o, cel predilect, având întâietate în fața lemnului, marmurei, ceramicii și pietrei. „Bronzul, scria sculptorul într-o confesiune cu valoare de crez artistic, mai păstrează ceva din căldura focului ce l-a preschimbat într-o formă vie, cu o altă exis­tență, cu o altă trăire și respirație, înnobilat cu o fascinantă însușire de a comunica o idee, un sentiment, o stare emoțională”. În modelarea aramei Ion Irimescu atinge sublimul. Compozițiile sale, ilustrând marile teme abordate într-o carieră strălucitoare, precum muzica, maternitatea, se disting prin desăvârșita șlefuire a formelor, prin armonia liniei, prin stilizare și esențializare rafinată, ce nu-l îndepărtează de natură, marea sa sursă de in­spirație, dar îl înscriu pe orbita modernității timpului său. Lucrările din cuprinsul expoziției, una din puținele ale posterității sculp­torului, realizate începând din 1934, cum e „Buna Vestire”, până la cele din ultimele decenii de lucru, precum „Mama cu copilul” (1966), probează virtu­țile sale de continuator al înnoitorului sculpturii universale, care a fost Brâncuși, așa cum credea în­suși Ion Irimescu. Împărtășea această părere și criticul Pavel Șușară, autorul unei monografii de referință „Brâncuși”. O făcea în Fălticeni, la marcarea a 118 de la nașterea lui Ion Irimescu, afirmând că acesta este „continuator brâncușian în expresia muzicală”. În compozițiile și portretele din expoziția de față se aude susurul unei muzici care își înalță horbota de sunete aromitoare și seducătoare, încântând privirea, sufletul, mintea, generând admirație pentru meșterul faur, dăruitor al unor frumuseți cum multe nu-s. Tăcerea bronzurilor măiestru meșterite de Ion Irimescu e una grăitoare de sentimente, trăiri, pentru că metalul rece a devenit prin mâinile cele zămislitoare ființă ca fapt de artă. O înrourare grațioasă scaldă toate aceste personaje cu aură totemică, ce duc cu gândul la „Himerele” mentorului său Dimitrie Paciurea. E o stare cu pulsiuni de transcendent. Pulsează dogorâtor de sub roșurile cu degradeuri ale celor mai multe statui, ori șoptitor în creațiile pe care meșterul le-a cuprins într-un moar negru, preluând ceva din plasticitatea artei sculpturale africane. Reverberează în asemenea piese și duhul viziunilor negritudinii artistice, trecute prin însă filtru propriu, cu pecete inconfundabilă și cu acel modelaj al perfecțiunii polisajului, ce soarbe lumina. Aceasta devine o a patra dimensiune a acestui mod de exprimare plastică, procedând în maniera lui Rodin, a cărui lecție și-o însușise exemplar cu prilejul șederii la Paris, în anii 1930-1933, ca bursier al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses. Compo­ziții­lor, plăsmuite mirabil, cu unduiri rapsodice, delicate, parcă imponderabile caligrafii, glăsuind metaforic despre sentimente în arpegii cu un ambitus înalt, când grav, când suav, li se alătură portrete semnate de Ion Irimescu. Sunt creațiile unui portretist de forță, care fără a se îndepărta de model, izbutea să confere unicitate personajelor sale prin luminarea a ceea ce aveau caracteristic caracterial, psihologic, în expresii memorabile. Așa se înfățișează mă­rețe, cu aură mitică, portretele în bronz ale lui Mihai Eminescu și Nicolae Iorga, etalate la Iași în această expoziție eveniment. 

Mirabilele plăsmuiri, înlănțuite într-o horă sui generis, rotită în cele trei săli de expunere, E copleșitoare senzația de mișcare, una a sunetelor, a sonurilor în bronz, compunând un recitativ al formelor, cu lumini și umbre, cu goluri și plinuri, armonios alternate. Se succed acorduri de orgă cu cele de lăută într-o magie a luminii, acea lumină chemată savant, cum s-a mai remarcat, să modeleze formele întru desă­vârșire. Sunt, potrivit remarcilor fine ale lui Eugen Simion după vizitarea Muzeului de la Fălticeni, „figuri care lasă impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu într-o eternă dimineață a lumii”.

Laudă și neuitare izvoditorului din jocul cu iluziile, cum definea Corneliu Baba, într-o scrisoare către Ion Irimescu, nobila îndeletnicire a creației artistice, una menită să bucure oamenii. Am fost poftiți, așadar, la o reîntâlnire cu Ion Irimescu și la un ospăț al bucuriei estetice.