Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Recunoștință și mulțumire
Ava Petru Pionitul zicea: „Nu trebuie să ne lăudăm când Domnul face vreun lucru prin mijlocirea noastră, ci mai degrabă să mulțumim pentru că ne-a socotit vrednici să fim chemați de El”. Viața spirituală este echilibrul subțire, greu de obținut și imposibil de prins într-o formulă, între har și libertate. Cu alte cuvinte, justul raport între acțiune, receptivitate în fața darului lui Dumnezeu și recunoștință. Calea ar putea fi sintetizată și așa: faci tot ce poți cu conștiința că, în cele din urmă, darul lui Dumnezeu tot gratuit cu totul este. Și este gratuit, pentru că, oricât de intense ar fi eforturile noastre, nu Îl pot obliga pe Dumnezeu. În nici un fel nu Îl putem noi determina pe Domnul să ne dea darul Său. Și totuși, suntem chemați să facem eforturi, și nu unele aproximative. Viața părinților ascetici se petrece într-o tensiune neîncetată, tinzând cu ardoare spre Cel cu totul sfânt. În acest caz este legitim să te întrebi de ce ai face ceva, din moment ce oricum nu poți avea garanția că vei și obține. Legătura omului cu Dumnezeu este legătura dintre două libertăți aparținând unor clase sau niveluri diferite. Libertatea omului, limitată și adesea arbitrară, se pune față în față cu libertatea absolută a lui Dumnezeu. În acest context, este limpede că finitul nu poate determina infinitul. Și totuși, Domnul ascultă rugăciunile oamenilor, dar o face din dragoste cu totul liberă și nedeterminată. Eforturile noastre se răsfrâng în primul rând asupra noastră, ne lărgesc inimile și le zidesc în așa fel încât să putem primi și păstra harul. Prin urmare, nici un fel de virtute, oricare ar fi ea, nu este motiv de laudă, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu, care se face prin mijlocirea noastră. Conștiința gratuității darului lui Dumnezeu în viața noastră naște mișcarea inimii spre recunoștință. Recunoștința naște mulțumire: euharistie și doxologie, cu alte cuvinte. Mulțumirea dă naștere la slăvirea lui Dumnezeu, care este în permanență prezent în fiecare dintre darurile Sale.
Când lucrarea lui Dumnezeu se face prin noi, motivul pentru recunoștința noastră nu este atât ceea ce se face, cât faptul că prin chemarea lui Dumnezeu devenim unelte ale Sale. Adică întregul scop al vieții noastre gravitează în jurul legăturii cu Dumnezeu. De aceea, în orice lucrare ce se face prin noi pentru oameni, relația cu Domnul rămâne cel mai mare dar, pentru care se cuvine să fim recunoscători.
Probabil că cea mai mare forță ilustrativă o are o povestire hasidică, în care ni se spune despre un rege care la un anume soroc și-a deschis toate ușile palatului și și-a invitat toți supușii înăuntru. La capăt de tot, se găsea el, așteptându-i. Oamenii s-au pierdut prin încăperi și nu au ajuns să îl întâlnească pe rege, care era cel mai mare dar care li se oferea. Așa și Dumnezeu, când lucrează prin noi, ne arată doar că ne cheamă la o mai intimă întâlnire cu El, pentru care să o primim cu recunoștință și mulțumire.