Recunoștința, virtute mai mult decât necesară

În zilele din apropierea sărbătorii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, la editura Doxologia a apărut o nouă ediție a cărții preotului Ilie Ilisei - Osteneli sacerdotale.

Numele autorului nu este menționat doar pe coperta cărții, ci și în interior, prin remarcabile evocări, unele de o rară frumusețe și trăire. Fiecare pagină poartă amprenta unei vieți consacrate slujirii, reflectând profunzimea unei experiențe spirituale autentice.

Ilie Ilisei a fost un preot misionar și jertfitor, în vremuri deloc ușoare, asemenea tuturor clericilor care, oriunde s-ar afla și în orice epocă ar trăi, nu își uită menirea: aceea de a fi slujitori ai lui Dumnezeu, dar și ai oamenilor într-o anumită măsură, înțelegând Cui se cuvine adevărata slujire și câtă dăruire putem arăta aproapelui. Vocația sa pastorală s-a manifestat prin grija constantă și plină de iubire pentru sufletele încredințate, într-o epocă în care credința era pusă la grea încercare.

Dacă preotul Ilie Ilisei a privit spre pământ în aceste zile, cu siguranță s-a bucurat de publicarea acestui volum, ca semn de neuitare. Fiul său, scriitor cu experiență îndelungată în tărâmul literelor cu har, cu talanți mulți, s-a ostenit ca și a treia ediție a acestei lucrări să apară, sub auspiciile negrăitei recunoștințe. Gestul său filial devine astfel o mărturie vie a continuității spirituale între generații, o punte de lumină care leagă trecutul de prezent. Este dovada că iubirea și respectul față de părinți nu se măsoară doar în lacrimi și amintiri, ci și în fapte concrete care țin vie memoria și învățătura lor.

Ediția dintâi a volumului cuprindea întru început teza de licență a preotului Ilisei, susținută la Cernăuți, într-o vreme când această instituție de cultură teologică era una dintre cele mai apreciate, alături de marile școli de la Halki, Atena, Sorbona sau Cambridge. Prestigiul acestei instituții teologice conferă o deosebită valoare lucrării, situând-o în contextul unei tradiții academice de înaltă ținută. Alături de teza amintită, s-au adăugat omilii și cuvinte de învățătură recuperate după câteva însemnări olografe ale autorului.

A avut multe alte astfel de predici, pe care le pregătea cu minuțiozitate, într-o vreme în care cuvântările erau ascultate și cenzurate, dar în aceeași măsură așteptate de credincioșii de la orașe și sate. Fiecare cuvânt rostit de la amvon purta în sine nu doar învățătura teologică, ci și înțelepciunea unui păstor care își cunoștea turma și vremurile în care trăia.

La edițiile a doua și a treia ale lucrării Osteneli sacerdotale s-au adăugat cuvinte de suflet scrise de slujitori ai Bisericii, printre care ierarhi, profesori universitari, preoți din administrația bisericească și o seamă de cărturari care au consonat cu fiul preotului, scriitorul Grigore Ilisei, și au dăruit din preaplinul inimii lor, nu doar pentru cinstirea preotului, cât și pentru iubirea față de fiul acestuia.

O parte dintre cărturarii amintiți în paginile cărții, care s-au alăturat soborului sacerdotal, nu mai sunt în viață, profesori mari și scriitori de renume ori persoane publice din diferite domenii. Prezența lor spirituală însă se simte și astăzi prin cuvintele lăsate în această carte, ca niște mărturii vii ale unei comuniuni care transcende timpul. Între timp s-au adăugat multe pagini noi.

Revăzând numele adăugate între timp la șirul de prețuitori ai lucrării de mare ținută, am regăsit lipsa evocării Mitropolitului de altădată al Moldovei, devenit apoi Patriarh al României, fericitul întru pomenire Teoctist Arăpașu.

Consider evocarea părintelui Ilisei o datorie de suflet. De câteva ori, aflându-mă în preajma Patriarhului Teoctist și având alături un martor prețios, în persoana scriitorului Grigore Ilisei, m-am bucurat să aud cuvinte frumoase ale momentului sfințirii bisericii de la Fălticenii Vechi, din partea celui care abia urcase în jilțul de Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Acele amintiri, spuse cu căldură și cu ochii scânteind de emoție, păstrau în ele parfumul unei experiențe spirituale autentice.

Cu siguranță Patriarhul Teoctist ar fi răspuns cu bucurie unei asemenea cereri. Evocarea cu pricina ar putea fi transcrisă de Grigore Ilisei, reproducând o parte a mărturisirilor fericitului Patriarh, îndeosebi fărâma de iubire și neuitarea acestuia pentru toți deopotrivă și pentru biserica de la Fălticenii Vechi.

Anul mântuirii 2025 adună întru cinstire și neuitare 40 de ani de la trecerea la Domnul a preotului Ilie Ilisei, care și-a împlinit misiunea în vremuri grele, asemenea celor de la începutul regimului comunist în România.

Biserica era mereu atent supravegheată, preoții așijderea, și, cu toate acestea, ei se aflau la datorie, iar lucrarea unora era aproape de cea a martirilor sau a mărturisitorilor, într-o lume tot mai complicată, atunci și acum… Curajul lor tăcut și perseverența în credință rămân o mărturie vie pentru vremurile noastre, la fel de tulburi și provocatoare.

La împlinirea a 40 de ani de la despărțirea de această lume trecătoare a preotului Ilie Ilisei s-a amintit faptul că osemintele lui ar trebui aduse dintr-un cimitir străin lucrării și activității sale lângă biserica pe care a restaurat-o și a împodobit-o atât de frumos. Era pe atunci lăcașul apreciat de toți, care atrăgea priviri și cuvinte de prețuire, atât din partea credincioșilor apropiați acestei biserici, dar și a celor care nu-i treceau decât arareori pragul, pentru a nu-i aminti pe cei atât de prezenți în vremea regimului respectiv.

E drept, avea câteva surate prin apropiere, dar în urbea de pe Șomuz nu-i trecea nici una înainte.

Meritul principal al preotului Ilie Ilisei a fost acela de a munci ani la rând, de a aduna puțin câte puțin, cărămidă peste cărămidă, nădejde după nădejde, așteptare după așteptare și răbdare până la capăt, pentru a duce la bun sfârșit lucrarea unui asemenea proiect. Fiecare piatră pusă la temelia acelei biserici purta în sine o rugăciune și un vis despre viitorul spiritual al comunității.

Gândul s-a împlinit... Osemintele preotului Ilie Ilisei și ale mult ostenitoarei doamne Nadejda au fost deshumate din Cimitirul Oprișeni și reînhumate lângă biserica inimii lor, ca un act de dreptate și recunoștință.

Dacă lucrarea Osteneli sacerdotale va ajunge în mâinile unor fii de preoți, ori preoții înșiși o vor oferi copiilor lor, să învețe aceștia și noi, deopotrivă, cât de importantă este aduce­rea-aminte, cât de prețios lucru este educația copiilor de preoți într-o manieră care nu doar le deschide orizontul, ci îi învață întâi de toate să fie credincioși și recunoscători.

Cu o astfel de bucurie a Ostenelilor sacerdotale, a celei de-a treia ediții a lucrării preotului Ilie Ilisei, însă și a fiului care a primit dar scriitoricesc, nutresc nădejdea că familiile preoțești, dincolo de omenescul revărsat, vor avea modele, atât din lumea clericală, cât și din familia lor. Cu ajutorul unor chipuri, trăiri și lumini, ei vor reuși mereu să zidească, să adune în jur oameni de suflet și să cultive cu spirit permanent virtutea recunoștinței, care ne apropie de Dumnezeu. Această carte devine astfel nu doar o mărturie despre trecut, ci și un îndemn pentru generațiile viitoare să păstreze vie flacăra credinței și a dăruirii. Pietrele acelui lăcaș sfânt păstrează ecoul glasului care a vestit Cuvântul, iar paginile din Osteneli sacerdotale continuă să vorbească despre o slujire care nu s-a sfârșit odată cu trecerea la veșnicie. Cartea nu este doar un monument pe hârtie ridicat spre pomenirea unui preot, ci o chemare vie la recu­noștință - acea virtute care ne înalță sufletul și ne apropie de Dumnezeu. Pentru că în vremurile în care trăim, când uitarea pare să fie mai la îndemână decât amintirea, iar nepăsarea mai comodă decât recunoștința, asemenea cărți ne reamintesc că binele făcut nu moare niciodată, iar jertfa unei vieți trăite în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui rămâne o lumină care luminează și după ce pământul s-a închis peste cel care a iubit mai mult decât și-a iubit propria viață.

Cred că această nouă ediție va găsi drum spre inimi deschise, spre suflete însetate de adevăr și frumusețe spirituală, iar amintirea preotului Ilie Ilisei va învăța că recunoștința nu este doar o virtute - este calea prin care ne întoarcem acasă, la Dumnezeu.

Fiind recunoscători, Dumnezeu nu va mai întreba unde sunt ceilalți care nu au găsit timp să se întoarcă la El și să-I mulțumească!