Revelaţie şi martiriu

Anul comemorativ al Sfinţilor Mucenici Brâncoveni ne îmbie o reflecţie teologică asupra raportului sau legăturii dintre Revelaţie şi Martiriu. Revelaţia este descoperirea dumnezeiască, naturală şi supranaturală, iar Martiriul este mărturisirea acestei Revelaţii şi a lui Dumnezeu Revelatorul în lume, prin Hristos, în Duhul Sfânt, chiar cu preţul vieţii. În istoria revelaţiei biblice a Vechiului şi a Noului Testament, adeseori persoanele sfinte, alese de Dumnezeu ca organe, mesageri sau intermediari ai Revelaţiei, au plătit şi au consfinţit cu jertfa supremă a vieţii lor alegerea sfântă şi misiunea lor sacră, de la „sângele dreptului Abel“ din cartea Facerii (4, 2-8; Luca 11, 51), până la „Antipa, martorul meu cel credincios“, din epistola către îngerul Bisericii din Pergam din Apocalipsă (2, 13). Revelaţia jertfei bineprimite a lui Abel este plătită de acesta prin uciderea lui, din invidie, de către Cain, fratele său. Revelaţia scării cerului de la Betel stă la începutul pribegiei şi pătimirii patriarhului Iacob în Mesopotamia, iar pătimirile dreptului Iosif din Egipt se împletesc cu tâlcuirea viselor din temniţă şi ale lui faraon. Revelaţia dumnezeiască din rugul aprins din Sinai are loc la sfârşitul celor 40 de ani de pribegie şi pătimire a lui Moise în pustiul Madian. De asemenea, revelaţia Psalmilor lui David se împleteşte adeseori cu pătimirile şi prigonirile suferite de acesta, atât din pricina regelui Saul, cât şi din pricina fiului său răzvrătit, Abesalom. Revelaţiile din cartea Iov sunt de nedezlipit de pătimirile marelui patriarh, de pe grămadă de gunoi, de la marginea cetăţii.

Revelaţia dumnezeiască din viaţa, activitatea şi minunile Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul sunt împreunate cu pătimirea sa de pe vremea regelui Ahab şi a soţiei acestuia, Izabela. Revelaţiile Sfântului Prooroc Isaia, adunate în cartea „Evanghelistului“ Vechiului Testament, sunt pecetluite de tăierea lui cu fierăstrăul (Evrei 11, 37). Revelaţia „Celui Vechi de zile“ din cartea Sfântului Prooroc Daniel urmează imediat după aruncarea şi izbăvirea lui minunată din groapa cu lei (Daniel 6-7).

Precum Zaharia, fiul lui Barachia, a pătimit pentru Dumnezeu, „fiind ucis între templu şi altar“ (Luca 11, 51), la fel au fost ucişi, din porunca lui Irod, cei 14.000 de prunci nevinovaţi, între Betleem şi Ierusalim, după Naşterea Domnului. Vrednicia şi alegerea de a fi martor al revelaţiei Schimbării la Faţă de pe Tabor, Sfântul Apostol Iacob o va plăti prin tăierea capului cu sabia, din porunca altui Irod (Faptele Apostolilor 12, 2), iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cu exilul în insula Patmos, unde se va învrednici însă de marea Revelaţie a Apocalipsei (1, 9). La fel aveau să pătimească pentru Hristos la Roma şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - cel dintâi, martor al Schimbării la Faţă şi purtător de cuvânt al minunii Pogorârii Duhului Sfânt de la Cincizecime, prin răstignirea cu capul în jos, iar cel de al doilea, martor al minunii de pe drumul Damascului şi al răpirii la al treilea cer, prin tăierea capului (Matei 17, 1; Faptele Apostolilor 2, 14; 9, 3-9; II Corinteni 12, 2-4).

Relaţia dintre Revelaţie şi Martiriu este ilustrată şi exemplificată cel mai bine teologic prin cazul Sfântului Arhidiacon şi întâiul mucenic Ştefan, care, la sfârşitul puternicei sale predici mărturisitoare din sinedriu, vede cerurile deschise şi pe Iisus Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, şezând întru slavă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Faptele Apostolilor 7, 55-56). Mărturisirea de către Sfântul Ştefan a acestei revelaţii - sub lumina şi în harul căreia trăim duhovniceşte toţi creştinii - a grăbit mucenicia sa prin uciderea cu pietre, de către cei care, „strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui“ (Faptele Apostolilor 7, 57). Strigătele celor din sinedriu n-au putut însă înăbuşi mărturisirea şi revelaţia Sfântului Ştefan, iar astuparea urechilor de către aceştia a dus la deschiderea auzului mulţimilor de credincioşi în istoria Bisericii. De asemenea, năvălirea lor cu ură asupra lui şi uciderea cu pietre a Sfântului Arhidiacon avea să ducă curând la „năvălirea“ unor întregi popoare spre Hristos, prin integrarea lor în spaţiul şi în aria Bisericii Lui. Martiriul Sfântului Ştefan prin uciderea cu pietre este pecetea revelaţiei lui din sinedriu. Deşi revelaţia biblică s-a încheiat prin moartea celui din urmă sfânt apostol, mucenicia sau martiriul a continuat şi va continua, după cum consfinţesc Sinaxarul şi calendarul Bisericii şi după cum mărturiseşte şi sfânta carte a Apocalipsei: „Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi cu fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apocalipsă 6, 9-11) - între care şi Sfinţii Mucenici Brâncoveni.

Revelaţia este curcubeul Martirului, iar Martiriul este cununa şi pecetea Revelaţiei.