Rostul Spovedaniei

Cu anevoie este să cuprinzi în spaţiul restrâns al unui articol măreţia Tai­nei Spovedaniei, de aceea nu-mi voi propune aici decât con­semnarea unui mic aspect al ei pe care aş dori să-l supun atenţiei. Sunt mânat de această por­nire întrucât nu încetez a mă minuna pe de-o parte de simplitatea actului Spovedaniei, de efectele sale minunate şi imediate - pe care le-am observat fără să-mi propun, chiar la oameni care au venit la preotul duhov­nic pentru prima dată -, iar pe de alta, de deznădăjduita căuta­re a tămăduirii sufletului pe la diverse forme de terapie seculară, care după timp îndelungat şi cu mari cheltuieli abia dacă poate aduce un pic de alinare unui suflet tulburat şi bolnav. Fără excepţie, toţi cei cu care am avut ocazia să discut pe această temă au subliniat că, de fapt, tot greul este reprezentat de ajungerea la duhovnic, iar nu de actul mărturisirii sau de ipotetice cheltuieli financiare în acest sens.

Iată că tămăduirea sufletului este un fapt la îndemâna noastră, iar noi o căutăm acolo unde nu poate fi! Ce dramatic pen­tru omul contemporan! Aceas­tă stare de fapt este cu si­gu­­­ranţă un mare paradox, pe care nu ni-l putem explica decât prin firea cea întortocheată a omu­­lui de după cădere, care fără o călăuzire potrivită vede sen­­sul lucrurilor pe dos, sau mai bine zis nu-l vede deloc.

Dar cu toate acestea, sentimentul pocăinţei fireşti care stră­punge conştiinţa şi în­deam­nă sufletul să se mărturisească este acelaşi atât în cazul în care omul merge la duhovnic, cât şi în cel în care recurge la o oarecare psihoterapie. Iar din aceas­tă pricină este grav că sentimentul căinţei se risipeşte de mul­te ori fără să aducă cu ade­vă­rat roade benefice în suflet. Aceasta întrucât sensul poc­ă­in­ţei este ca sufletul să poată do­bân­di o viaţă nouă, să îşi poată schimba mintea în bine, iar nu de a se limita la căutarea unei sim­ple alinări mijlocite de o me­to­dă psihologică, care, de cele mai multe ori, ca să obţină o ie­şi­re din criză, îi adoarme sufle­tu­lui chiar preţiosul sentiment al pocăinţei. Socotesc că acest lu­cru se află în vederea Sfân­tu­lui Grigorie Palama atunci când scrie: „Născându-se pocăinţa în suflet, ne întoarcem mintea de la obişnuinţa vicleană şi de la cu­noştinţa cea iubitoare de pă­cat… vindecând răutatea noas­tră, şi nelăsându-ne a fi omo­râţi de răutate“ (Omilia 40).

Efectul Spovedaniei se în­tin­de dincolo de gesturile şi cuvintele văzute ale mărturisirii, ba chiar dincolo de simţirile celui care se mărturiseşte, căci prin mijlocirea ei sufletul se restau­rea­ză şi se leagă prin harul cel ne­­zidit de Făcătorul lui, iar prin lucrarea Duhului este schimbat în întregime, este transfigurat şi capătă astfel o nouă demnitate, care-l face locaş al lui Dum­nezeu. Această schimbare nu este una ideatică sau sentimentală, ci una de natură ontologică pe care nu o poate opera decât Dum­nezeu, dar numai la cere­rea liberă a omului prin actul Spo­vedaniei, după cum şi Ni­chi­ta Stithatul spune:

„Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputinţă să dobândesc de aici înainte curăţia fecioriei, după ce am căzut în stri­că­ciu­nea şi în nebunia trupului în mul­te chipuri… Căci unde se stă­ruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greaua pătimire şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dă­râ­mă toate întăriturile, se stin­ge tot focul patimilor şi se să­vâr­şeş­te naştere de sus, prin ve­ni­rea Mângâietorului, iar sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei“ (Cele 300 de capete, cp. 50).

În iconomia acestei res­ta­u­rări ontologice ce se realizează prin Spovedanie rolul du­hov­ni­cu­lui este unul de căpătâi, prin fap­­tul că el este cel care a fost în­­vestit de Hristos cu harul ier­­tării păcatelor, dar tot el este cel care coordonează şi pro­cesul terapeutic prin în­dru­mări potrivite şi la timpuri po­tri­vite. Iar aceas­tă lucrare - o adevărată artă du­hov­nicească! - are ca finalitate, aşa cum ne-au transmis Părinţii Bisericii, nu o simplă echilibrare psihică, ci sfinţirea omului.

De aceea devine evident că pornind de la sentimentul sincer al căinţei, prin harul Duhului Sfânt şi sub povăţuirea duhov­ni­cu­lui, are loc în Taina Spo­ve­da­niei cea mai grabnică şi mai spec­taculoasă vindecare a sufletului, despre a cărei existenţă lumea nu ştie, sporindu-şi astfel tragedia vieţii. Pentru că, dacă ar cunoaşte această Taină, presupun că nu L-ar ignora pe Dom­nul slavei, Care aşteaptă în­treaga omenire zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi îm­po­vă­raţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei  11, 28).