Rugăciunea care depăşeşte hotarele morţii

Pentru creştini, moartea este mai mult o trecere şi o schimbare de stare, decât un final implacabil, tragic şi lipsit de sens. Cu toate acestea, despărţirea de cineva drag nu este mai puţin dureroasă, chiar şi atunci când este privită din această perspectivă. Din acest motiv, creştinii nu-i exclud pe cei adormiţi, din rugăciunile lor, ci le pomenesc numele în rugile sau slujbele oficiate în biserici. Prin această grijă, ei arată preţuirea pentru cei trecuţi la Domnul şi preocuparea pentru binele acestora, chiar dacă au părăsit această viaţă.

Episcopul ortodox Kallistos Ware, interpretează, într-o manieră accesibilă şi plină de sensibilitate, raţiunea fundamentală a mijlocirilor sau a rugăciunilor pentru cei adormiţi: comuniunea în iubirea reciprocă. După cum se exprimă eruditul teolog englez în fragmentul pe care vi-l propunem în această săptămână, faptul că noi ne rugăm şi pentru cei adormiţi nu înseamnă că, altminteri, Dumnezeu nu ar avea grijă de ei, ci pune în lumină dorinţa noastră vie de a menţine şi întări comuniunea cu semenii, vii sau trecuţi la Domnul, şi cu Dumnezeu, Mântuitorul tuturor.

Pentru creştinii ortodocşi, rugăciunea pentru morţi nu este o chestiune de opţiune personală, un surplus de evlavie ci, dimpotrivă, un element permanent al rânduielii zilnice a slujbelor noastre. Avem o multitudine de astfel de rugăciuni: „Cela ce cu adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti, Unule Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi, că spre Tine nădejdea şi-au pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru.“ Sau: „Odihneşte, Dumnezeule, pe robii Tăi, şi-i aşează în Rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca luminătorii strălucesc: pe adormiţii robii Tăi odihneşte-i, trecându-le lor toate greşelile.“ Unele au un ton mai sumbru, amintindu-ne posibilitatea unei despărţiri veşnice de Dumnezeu: „De focul cel veşnic, de întunericul cel mai din afară, de scrâşnirea dinţilor şi de viermele care nu doarme şi de toată durerea, mântuieşte, Doamne, pe adormiţii robii Tăi.“

Mijlocirea pentru cei morţi nu are limite rigide. Pentru cine ne rugăm? În sensul strict, în rugăciunile de obşte, canoanele ortodoxe autorizează rugăciuni nominale doar pentru cei care au murit în comuniune văzută cu Biserica. Dar există cazuri în care rugăciunile sunt mult mai cuprinzătoare. La Vecernia din Duminica Cincizecimii (numită „Vecernia plecării genunchilor“) se rostesc rugăciuni chiar şi pentru cei din iad: „Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare“ (Rugăciunea a cincea).

„Vii sau morţi, suntem cu toţii membrii aceleiaşi familii“

Care este temeiul doctrinar al acestei permanente rugăciuni pentru morţi? Cum se justifică din punct de vedere teologic? Răspunsul este extrem de simplu şi direct: comuniunea în iubirea reciprocă. Ne rugăm pentru cei morţi pentru că îi iubim. Arhiepiscopul anglican William Temple numeşte aceste rugăciuni „tainele iubirii“ şi mai spune, în cuvinte pe care orice creştin ortodox

s-ar bucura să le fi spus: „Nu ne rugăm pentru ei fiindcă fără rugăciunile noastre Dumnezeu n-ar avea grijă de ei ci, tocmai pentru că ştim că-i iubeşte şi are grijă de ei, cerem privilegiul de a ne uni iubirea noastră pentru ei cu iubirea Lui.“ Sau, cum spune Pusey: „Refuzul de a te ruga pentru morţi este un gând atât de rece, atât de potrivnic iubirii, încât, şi numai din acest motiv, trebuie să fie fals.“

Pornind de aici, nici o altă explicaţie sau justificare a rugăciunii pentru morţi nu este necesară şi nici chiar posibilă. O asemenea rugăciune nu poate fi decât expresia spontană a iubirii noastre unii pentru alţii. Dacă aici pe pământ ne rugăm unii pentru alţii, de ce n-am continua s-o facem şi după moartea celor dragi? A încetat oare existenţa lor ca să încetăm să mijlocim pentru ei? Vii sau morţi, suntem cu toţii membrii aceleiaşi familii, deci vii sau morţi, mijlocim mereu unii pentru alţii. În Hristos Cel înviat nu există despărţire între morţi şi vii; cum spune părintele Macarie Glukharev: „Suntem cu toţii vii în El şi în El nu mai există moarte.“ Moartea trupului nu poate desface legăturile de iubire şi de rugăciune reciprocă ce ne unesc într-un singur şi acelaşi Trup.

Niciodată nu e prea târziu pentru a ne ruga pentru cei adormiţi

Desigur, nu putem înţelege exact în ce fel îi ajută rugăciunea pe cei morţi. Dar nici când ne rugăm pentru cei vii nu putem să ne explicăm ajutorul mijlocirii noastre. Ştim însă din propria experienţă că rugăciunea pentru aproapele nostru este folositoare şi din acest motiv, continuăm s-o facem. Atât pentru vii, cât şi pentru morţi, rugăciunea de mijlocire lucrează într-o manieră ce ne rămâne ascunsă. Nu putem pătrunde interacţiunea exactă dintre actul rugăciunii, liberul arbitru al persoanei pentru care ne rugăm, harul şi preştiinţa lui Dumnezeu. Când ne rugăm pentru cei morţi, ne este suficient să ştim că iubirea lor pentru Dumnezeu continuă să crească şi că au nevoie de ajutorul nostru. Restul să-l lăsăm în mâna şi în grija lui Dumnezeu.

De credem cu adevărat că suntem în comuniune permanentă şi neîntreruptă cu cei morţi, trebuie să avem grijă să vorbim, pe cât posibil, la prezent şi nu la trecut despre ei. Să nu spunem „ne-am iubit“, „mi-era drag“, „eram fericiţi împreună“, ci „ne iubim mereu - acum, ca întotdeauna“, „mi-e mai drag ca oricând“, „suntem atât de fericiţi împreună.“ Cunosc o doamnă, o rusoaică din comunitatea de la Oxford, care refuză categoric să fie considerată văduvă. Deşi soţul ei e mort de mai mulţi ani, nu încetează să spună: „Eu sunt soţia, nu văduva lui.“ Şi are dreptate.

Dacă învăţăm să vorbim astfel despre ei, adică la prezent, nu la trecut, putem rezolva mai bine o situaţie care, adesea, este izvor de nelinişte pentru mulţi dintre oameni. Ni se întâmplă să amânăm cu uşurinţă pentru altă dată împăcarea cu cineva de care ne-am despărţit şi, astfel, poate sosi moartea înainte de a ne fi iertat unul pe altul. Atunci, cu amară remuşcare, suntem tentaţi să spunem: „prea târziu, nu mai e nimic de făcut.“ Dar ne înşelăm, căci nu este prea târziu. Chiar astăzi, întorcându-ne acasă, ne putem adresa în timpul rugăciunii de seară, direct celui plecat fără să ne fi împăcat. Să folosim aceleaşi cuvinte pe care le-am fi folosit dacă era viu şi prezent în faţa noastră, să-i cerem iertare şi să-l asigurăm că-l iubim. Şi, începând din acest moment, relaţia noastră se va schimba. Fără să-i vedem faţa şi să-i auzim răspunsul, fără să ştim cum ajung la el cuvintele noastre, vom simţi în inimă că ne-am despărţit altfel. Niciodată nu e prea târziu pentru a lua ceva de la început.

Cum vom arăta la înviere?

Mai rămâne problema învierii trupurilor, deseori pusă, dar imposibil de rezolvat pentru stadiul actual al cunoaşterii noastre. Am spus că persoana umană a fost creată la origine de Dumnezeu ca o entitate indivizibilă între trup şi suflet şi că aşteptăm, dincolo de separarea vremelnică, prin moarte, reunificarea din ziua de apoi. Antropologia holistică ne conduce nu numai la o simplă credinţă în nemurirea sufletului, ci la aceea că vom învia cu trupul. Trupul este parte integrantă a persoanei umane depline, deci o nemurire autentic personală, trebuie să implice şi trupul şi sufletul, în acest caz, ce legătură este între trupul nostru actual şi cel din veacul viitor? La înviere, vom avea trupul de acum sau unul nou?

Poate că cel mai bun răspuns este acesta: va fi, deodată, acesta şi altul. Uneori, creştinii înţeleg în mod simplist şi îngust învierea trupului. Mulţi îşi imaginează că elementele materiale care alcătuiesc trupul actual, desfăcute şi dispersate prin moarte, vor fi readunate într-un fel sau altul în ziua Judecăţii de apoi, trupul înviat conţinând aceleaşi microelemente materiale ca înainte. Dar continuitatea dintre trupul actual şi cel înviat nu necesită neapărat o viziune atât de literală a lucrurilor. Sfântul Grigorie de Nyssa, de exemplu, în Facerea omului şi Sufletul şi învierea propune o abordare mai avizată şi mai inventivă. Pentru el, sufletul este cel care conferă trupului o formă distinctă (eidos); el imprimă trupului o amprentă sau o pecete specială. Impusă nu din exterior, ci din interior. Prin această pecete exprimă trupul caracterul sau starea spirituală lăuntrică a persoanei. De-a lungul vieţii pământeşti, componentele fizice ale trupului ni se schimbă de mai multe ori, dar, în măsura în care forma imprimată de suflet are o contiunuitate care nu este afectată de aceste alterări fizice, putem spune, într-adevăr, că „trupul nostru rămâne acelaşi“. Adevărata continuitate trupească se datorează continuităţii formei, dată de suflet. Cum spune şi C. S. Lewis: „Am mereu aceeaşi formă, deşi materia din care sunt făcut se schimbă permanent. Sunt, în această privinţă, ca şuvoiul unei cascade.“

La învierea de obşte, continuă Sfântul Grigorie de Nyssa, sufletul va imprima trupului înviat aceeaşi pecete pe care a avut-o în această viaţă. Nu este nevoie să fie readunate aceleaşi fragmente. Este suficient să fie aceeaşi pecete ca să fie acelaşi trup. Între trupul nostru prezent şi cel înviat va fi cu adevărat, o reală continuitate, dar nu trebuie s-o interpretăm prea naiv, materialist. (Texte selectate din Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, Bucureşti, 1993)